Afiliere, atractie, iubire

Pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios, ne am putea intreba daca o viata de pustnic nu ar fi, macar din cand in cand, mai simpla si mai placuta decat aproape inevitabila noastra convietuire cu ceilalti, printre care destul de multe persoane nu ne sunt de loc simpatice. Am avea o serie de avantaje certe: ne am face singuri programul, in functie numai de ceea ce ne place si ne intereseaza; nu ne ar intreAZrupe nimeni; nu ar trebui sa ne acomodam idiosincraziilor nimanui; nu am avea nici sefi care sa ne mahneasca, sa ne jigneasca ori sa ne terorizeze, nici copii mici sau parinti in varsta,

de care sa ne simtim responsabili si obligati moral sa le acordam sprijin si asistenta; nu ne ar cere nimeni sa spalam vasele murdare, sa ducem gunoiul, ori sa cumparam lapte si pasta de dinti in drum spre casa, chiar daca nu avem nici un chef sa o facem. Pe scurt, multe dintre motivele marunte de iritare din viata cotidiana ar disparea daca i am evita pe ceilalti.

Cu toate acestea, foarte putini dintre noi ar prefera sa traiasca in totala izolare, departe de oameni. Oricat de banala, prea des citata si arhicomentata, ideea lui Aristotel, potrivit careia 'omul este un animal social', se dovedeste a fi pe deplin intemeiata, fiind sustinuta atat de probe indirecte - efectele intotdeauna penibile ale izolarii prelungite, cat si de probe experimentale directe - menite sa dovedeasca, dar mai ales sa explice nevoia noastra de afiliere.
Efectele izolarii

Putem intelege cu destula usurinta faptul ca, imediat dupa nastere si pana in pragul adolescentei, copiii au absoluta nevoie de grija celor mari - in mod firesc, cei care le au dat viata. Lipsiti de asistenta, copiii mici nu ar putea supravietui, caci sunt lipsiti de mijloacele necesare autoconservarii. Putini isi pot imagina insa efectele devastatoare sub aspect psihic ale izolarii celor mici. Cazurile nefericite ale unor copii rataciti in paduri si crescuti de animale sau condamnati de niste oameni iresAZponsabili la solitudine absoluta sunt extrem de graitoare in acest sens.

Iata doua astfel de cazuri, relatate (in 1949) de catre Davis. Anna a fost tinuta intr o incapere fara ferestre, imobilizata intr un scaun si cu miinile legate, drept pedeapsa pentru a fi fost un copil nelegitim. Cand a fost descoperita de catre autoritati, s a crezut ca este surda si oarba. Ulterior, s a constatat ca auzul si vazul ii erau intacte. Cu mare greutate, fetita a invatat sa comunice in propozitii scurte si, inainte de a muri la numai zece ani, era capabila sa isi rezolve singura nevoile corporale elementare si sa inteleaga niste mesaje simple.