• Administratie
• Agronomie
• Astronomie
• Automatica

• Biologie
• Chimie
• Contabilitate
• Drept

• Economie
• Engleza
• Filozofie
• Finante-Banci

• Fizica
• Franceza
• Geografie
• Informatica

• Istorie
• Jurnalism
• Management
• Marketing

• Matematica
• Mecanica
• Medicina
• Psihologie

• Publicitate-PR
• Religie
• Romana
• Stiinte Politice

Vezi toate materiile

Home : Referate Istorie : Arealul pontic in anii celui de al doilea razboi mondial

Arealul pontic in anii celui de al doilea razboi mondial

Insistenţa cu care Uniunea Sovietică a urmărit îndeplinirea visului tradiţional al Rusiei, de a-şi institui controlul asupra Gurilor Dunării şi implicit de a-şi extinde vecinătatea nord-pontică, s-a dovedit din ce în ce mai evidentă în faza premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale. Acordul sovieto-german din 23 august 1939, în părţile care privesc împărţirea sferelor de influenţă în Europa de sud-est, relevă interesul acut al Moscovei faţă de teritoriul dintre Prut şi Nistru, în paralel cu dezinteresul aparent al Berlinului faţă de această regiune. Era un dezinteres aparent, pentru că la momentul respectiv, Hitler urmărea îndeplinirea planurilor de supunere a nord-vestului european, timp în care el avea nevoie de neutralitatea lui Stalin, dacă nu chiar de câştigarea bunăvoinţei acestuia.

Declanşarea războiului, prin agresiunea Germaniei si a URSS împotriva Poloniei în septembrie 1939, a creat o stare de insecuritate şi în zona Mării Negre, determinată de interesul celor două puteri pentru Strâmtori. În pofida încercărilor franco-britanice de a atrage Turcia într-o alianţă militară contra Germaniei şi Bulgariei, ea a rămas neutră, acceptând doar ajutor mutual în cazul unui război în Mediterana Orientală. Statutul de neutralitate al Turciei, beneficiară a dreptului de a controla traficul prin Strâmtori, a fost convenabil celor două puteri, atât timp cât nu s-a pus problema debarcării unor forţe anglo-americane în insulele din Marea Egee şi a pătrunderii navelor lor prin Bosfor şi Dardanele pantru a ajuta URSS.

După acceptarea ocupaţiei sovietice asupra Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, după încuviinţarea Dictatului de la Viena şi a tratatului cu Bulgaria referitor la cedarea Cadrilaterului, Reich-ul „garantează” noile graniţe ale României, stârnind reproşurile sovietelor, care nutreau intenţii de supunere a întregii Bucovine.

II. CHESTIUNEA MĂRII NEGRE, A STRÂMTORILOR ŞI A GURILOR DUNĂRII - OBIECT DE DISPUTĂ ÎNTRE GERMANIA ŞI URSS
Anexarea Basarabiei aducea implicit statutul de stat dunărean pentru Uniunea Sovietică, fapt care atingea interesele economice ale Germaniei, legată prin coridorul fluvial de Marea Neagră, de unde se putea exercita controlul asupra Peninsulei Balcanice şi a bazinului Pontic. „Pricipalul rival al expansiunii sovietice către Gurile Dunării şi strâmtori – remarca N. Daşcovici – l-a constituit Germania, interesată să-şi menţină controlul în zonă pentru a avea acces la bauxita din Iugoslavia, petrolul şi cerealele din România, cromul din Turcia, materii prime strategice pentru susţinerea unui război de amploare” .

Din a doua jumătate a anului 1940, Germania a început să ameninţe, pas cu pas, trendul de consolidare a poziţiei Uniunii Sovietice la bazinul Mării Negre, poziţie întărită prin extinderea frontierei pontice de la limanul Nistrului până la vărsarea braţului Chilia. Împiedicarea intenţiilor din ce în ce mai vădite ale sovieticilor de a-şi impune condiţia de lider asupra arealului şi bazinului nord-pontic a început prin stăvilirea încercărilor Moscovei de a se implica în controlul navigaţiei pe Dunărea maritimă. Astfel, după ce la 1 martie 1939 Germania devenea membră a Comisiei Europene a Dunării (CED), alături de Marea Britanie, Franţa, Italia şi România, organism suveran asupra gurilor fluviului, având competenţe superioare Comisiei Internaţionale a Dunării (CID), Reich-ul, încurajat de succesele de pe frontul vest-european, începe demersurile pentru dizolvarea CID.

Hotărârea Conferinţei de la Viena din 5 septembrie 1940, la care au participat reprezentanţii Germaniei, Italiei, Bulgariei, Ungariei, României, Iugoslaviei şi Slovaciei, de a desfiinţa Comisia Internaţională a Dunării a stârnit reacţia Uniunii Sovietice, neinvitată să participe, deşi devenise putere dunăreană.
Evenimentele ulterioare demonstrează că, de fapt, disputa pentru impunerea dominaţiei asupra Gurilor Dunării se dădea între Germania şi Uniunea Sovietică, cele două puteri înfruntându-se fără rezultat în cadrul lucrărilor Conferinţei de la Bucureşti, din 29 octombrie-20 decembrie 1940. Garanţia germano-italiană privind integritatea noilor frontiere ale statului român, precum şi instarea misiunii militare germane în România au creat noi tensiuni sovieto-germane.

Vizita lui Molotov la Berlin şi discuţiile acestuia cu Ribbentrop şi cu Hitler, în zilele de 12-13 moiembrie 1940, au evidenţiat, mai mult decât oricând, rivalitatea sovieto-germană în ce priveşte controlul navigaţiei pe Dunărea maritimă, dar, mai ales, interesul acut al Moscovei faţă de bazinul pontic şi de Strâmtori. Chestiunea Mării Negre şi a Strâmtorilor devenise vitală pentru Rusia, în condiţiile în care România se îndrepta către Germania.

Toate evenimentele, de la Războiul Crimeii din secolul trecut şi până la debarcarea trupelor străine în Crimeea şi la Odessa, „în anii 1918 şi 1919, arată că securitatea regiunilor de la Marea Neagră ale URSS nu poate fi considerată ca asigurată fără reglementarea problemei Strâmtorilor. De aceea, interesul URSS pentru Marea Neagră este problema apărării ţărmurilor URSS şi asigurarea securităţii ei. De aceasta se leagă organic problema garantării Bulgariei de către URSS, căci asigurarea liniştii în regiune nu este posibilă fără acordul cu Bulgaria privind trecerea trupelor sovietice pentru apărarea intrărilor în Marea Neagră” .

Atâta vreme cât Turcia rămânea neutră, Rusia putea controla tot litoralul nord şi vest-pontic, cu excepţia celui românesc, între Batumi şi Burgas. Lesne de înţeles de ce Germania a ezitat să dea un răspuns ferm solicitării Rusiei de a include Bulgaria în sfera sa de interese şi a invocat absenţa unei cereri bulgare de acordare de garanţii sovietice şi necesitatea consultării Italiei în această privinţă. Când Molotov a amintit intenţia rusă de a-şi asigura în Dardanele baze militare, Fűrer-ul a răspuns cu o contrapropunere care prevedea pentru Rusia anumite înlesniri în statutul Strâmtorilor, ceea ce însemna, de fapt, un refuz al propunerii Moscovei” .

Dorinţa lui Stalin de a-şi crea baze militare în Bulgaria a stârnit îngrijorarea Reich-ului, care îşi vedea ameninţate interesele. „Din punct de vedere geostrategic – consideră istoricul Florin Constantiniu – Bulgaria prezenta o dublă însemnătate pentru Moscova: cap de pod în Peninsula balcanică şi etapă în drumul spre Strâmtori. Ambele funcţii ale Bulgariei se integrau strădaniei lui Stalin de a crea şi la frontierele de sud ale URSS un brâu de securitate, după modelul celui din Vest” .

Discuţiile germano-sovietice de la Berlin au evidenţiat încă o dată că arealul şi bazinul pontic sunt obiective pe care şi o putere şi alta şi-ar dori să le controleze exclusiv, neputând fi vorba de o împărţire a sferelor de influenţă în acestă zonă. Interesele Kremlinului şi ale Reich-ului erau ireconciliabile în acestă regiune.

Pentru Hitler, rezolvarea acestei probleme nu avea decât o soluţie: anihilarea Uniunii Sovietice printr-o campanie fulgerătoare, ce urma a fi declanşată în primăvara anului următor. Stalin încă mai credea că Germania ar putea fi păcălită prin manevre diplomatice şi a dispus efectuarea unor demersuri de convingere a Sofiei să accepte garanţiile sovietice şi o prezenţă militară sovietică în Bulgaria, demersuri soldate cu un eşec.

Este evident că regiunea Dunării maritime, arealul şi bazinul de vest ale Mării Negre, regimul Strâmtorilor deveniseră obiect de dispută între Rusia sovietică şi Germania, prima pretinzând că fac parte din zona sa de securitate, a doua – interesată să-şi menţină controlul în zonă pentru a avea acces la materiile prime strategice. Uniunea Sovietică stăpânea mai bine de jumătate din lungimea totală a coastelor Mării Negre, prin bazele navale de la Nikolaev, Odessa, Novorossisk, Tuapse, Poti şi, îndeosebi, Sevastopol.