Argumentare Popa Tanda

Opera literara “Popa Tanda” este o specie a genului epic fiind o lucrare narativa in proza in care se succed in mod cronologic intamplari din viata preotului Trandafir din Butucani, ulterior Popa Tanda din Saraceni.

Prin intinderea temporala a intamplarilor povestite si prin plasarea lor in mai multe locuri (Butucani, Saraceni), opera depaseste dimensiunile unei schite avand o intindere medie.

Naratiunea se desfasoara pe un singur fir narativ. Trandafir, fiul dascalului Pintilie, devine preot in satul natal. In urma unui conflict cu satenii si cu protopopul este mutat in Saraceni, un sat cu oameni saraci si lenesi. Aici el incearca sa-I transforme in oameni prosperi, reusind abia peste multi ani de la sosirea aici prin exemplul propriu. La finalul actiunii, preotul apare inconjurat de copii si nepoti, respectat de sateni si bucurandu-se de roadele muncii sale: satul devenit acum bogat.

Intriga se declanseaza in momentul in care preotul e mutat la Saraceni, moment decisiv pentru personajul principal al nuvelei.Conflictele acestei opere sunt riguros construite. Conflictele exterioare, mai intai cu satenii din Butucani, cu protopopul si mai apoi cu saracenenii au fost datorate sinceritatii sale (duse uneori pana la duritate) si a unei oarecare asprimi in relatiile cu oamenii.

Acestea au declansat conflictul interior, de natura psihologi-ca care consta in indelungile framantari ale preotului, determinate de dorinta sa de a-I salva pe saraceneni prin scoaterea lor din inertie si integrarea lor intr-o lume in care munca devine o norma morala. Pe tot parcursul actiunii se evidentiaza cu un caracter puternic parintele Trandafir, accentul cazand asupra personajului si nu a actiunii.

Nuvela debuteaza cu ilustrarea chipului energicului preot Trandafir: “E om bun, cu carte multa si canta mai frumos decat chiar raposatul sau tata.”. Stia sa vorbeasca drept si cumpatat “ca si cand ar citi din carte” si era “un bun gospodar” fiind “harnic si grijitor”. Inca din expozitiune se anticipeaza marea sa calitate de a “face din nimica ceva”, de a “strange, drege si culege”. In Saraceni constata ce bine era in Butucani, dar dand dovada de tarie si staruinta “isi pusese dar de gand ca s-o ieie cum se face, sa faca din nevoie drag si sa stea bucuros in Saraceni.”.

Hotarat si perseverent, decide sa-I schimbe pe “poporenii” sai in oameni prosperi. Incearca cu colinda, sfatul, chiar si batjocura si ocara. Deznadajduit de aceste esecuri si de situatia jalnica in care se aflau e; si familia lui, isi pastreaza credinta in Dumnezeu si cere ajutorul divin. El reuseste sa-si atinga scopul prin puterea exemplului personal (“si-si lipi casa”, “acoperisul era acum lipit si tivit cu snopi de trestie”, “si gardul fu gata”).

In finalul nuvelei, autorul il prezinta din nou, cu ajutorul unui epitet triplu, pe Popa Tanda, acum ajuns la batranete, dar tot “verde, vesel si harnic”, inconjurat de copii si nepoti.

El e caracterizat indirect si prin atitudinea oscilanta a satenilor. Mai intai il agreeaza, chiar ajung sa-l admire deoarece nici un preot nu statuse aici mai mult de trei zile, dar dupa ce preotul incepe cu ocara, ei ii cer mutarea la episcop. Prin exemplul pe care li-l ofera mai apoi e considerat “omul dracului”, apreciere aparuta in antiteza cu cea de la finalul nuvelei.

In deznodamant, satul apare schimbat, iar preotul e apreciat si iubit de saraceneni: “Tine-l Doamne la multi ani, ca e omul lui Dumnezeu!”.
Tonul autorului e in general obiectiv, scriitorul aflandu-se in afara actiunii, iar relatarea fiind facuta la persoana a III-a. Exista insa si anumite marci ale afectivitatii, naratorul dorind sa faca din personajul sau un model: “Pe parintele Trandafir, sa-l tina Dumne-zeu!”.