Astronomia - evolutie si descoperiri

Fără îndoială, progresul hotărâtoraş astronomiei antice a fost determinat de civilizaţia greacă. Din păcate, textele învăţaţilor greci antici nu ne-au parvenit, însă informaţii relevante privind contribuţia decisivă a civilizaţiei greceşti, începând cu secolul al VI – lea î. Ch. în studiul astronomiei sunt consemnate cu minuţiozitate în texte târzii.

Pentru greci, toate domeniile cunoaşterii obiective încep de la Homer. Acesta îşi merită pe deplin atributul de părinte al geografiei, însă tot el ajunge primul la noţiunile de „orizont” şi „cerc arctic”.

Informaţiile scrise privindaceste contribuţii sunt cuprinse în magistrala „Geografie” a lui Strabon, scrisă de către acesta în secolul 1 d.Ch. Homer remarcă stelele care nu apun niciodată şi numeşte cercurile descrise de acestea pe sfera cerească „cercuri arctice”. Între ele, Homer remarcă Ursa, cea mai strălucitoare constelaţie din cercul de stele mereu vizibile pe bolta cerească a Greciei.

Thales din Milet, unul din cei 7 înţelepţi ai Greciei, a cărui viaţă se desfă-şoară cel mai probabil între anii 624-548 î.Ch. a iniţiat la Greci studiul sistematic al naturii şi al matematicii. Întemeietor al şcolii Ioniene, Thales consideră apa ca ele-ment fundamental în Univers. Referitor la structura acestuia, Thales afirma (în opi-nia lui Strabon) că: „Pământul, centrul Universului, are forma unei farfurii întinse ce pluteşte pe apă. Deasupra lui se găseşte bolta cerului, fixă şi solidă, de care sunt prinse stelele. Apa, elementul primordial, umple la nesfârşit spaţiul de sub Pământ şi de deasupra boltei cereşti”.

Pythagoras (581-500 î.Ch.) întemeietorul celei mai importante şcoli filozo-fice a Greciei antice, s-a născut în Samos. A fost matematician celebru, creator al acusticii, dar şi autor al unui număr important de descoperiri astronomice. Acesta a depăşit pe înaintaşii săi considerând, primul, că „Pământul are formă sferică, ca şi ceilalţi aştri”. De asemenea, Pythagoras contrazice primul, în mod direct, concepţia geocentrică. Pământul nu mai stă în centrul Universului, ci îşi ocupă locul său lipsit de privilegii între ceilalţi aştri.

Împreună cu discipolii săi cei mai importanţi (Philolaos, Ecphantos, Heracleides Ponticul şi Aristarchos). Pythagoras a observat că Soarele parcurge drumul său zilnic de la est către vest şi simultan se înalţă (înce-pând cu solstiţiul de vară), relevând două mişcări aparent distincte, diurnă şi anuală. În mod special trebuie remarcat faptul că Ecphantos, unul dintre cei mai tineri pythagoreici, a ajuns primul la ideea mişcării Pământului în jurul axei sale. Heracleides Ponticul a remarcat o anumită dependenţă a planetelor Mercur şi Venus faţă de Soare, iar mai târziu, în secolul III, Aristarchosdin Samos a arătat primul că Soarele este incomparabil mai mare decât Pământul.

Un alt fapt important precizat de Strabon este acela că Pytheas Messaliotula fost primulcare a identificat pe cer locul Polului şi a definit cercul polar.

Un alt mare erudit al antichităţii, Erathostenes, născut în colonia greacă Cyrene (aflată pe teritoriul de nord al Libiei) în jurul anului 284 î.Ch. este acela care a evluat pentru prima dată în mod ştiinţific circumferinţa Pământului. Un alt mare geometru, Apoloniu din Pergam (250-180 î.Ch.) , introduce pentru prima dată epiciclurile şi deferenţii pentru a explica mişcarea anuală aparentă a planetelor, intens folosite în secolele următoare.