Caderea Constantinopolului

Constantinopolul a devenit un important centru meşteşugăresc (imbrăcăminte, bijuterii, arme), comercial-internaţional, cultural şi ştiinţific. După moartea lui Constantin cel Mare, barbarii au reînceput să atace Imperiul Roman şi luptele pentru domnie, stinse până atunci, au fost reluate.

Acestea l-au determinat pe împăratul Teodosiu (379 - 396) să împartă în anul 395 Imperiul între cei doi fii ai săi.Unul a primit partea de apus a Imperiului (Imperiul Roman de Apus), cu capitala la Ravenna, iar celălalt a primit jumatatea de răsărit (Imperiul Roman de Răsărit), cu capitala la Constantinopol. De la această dată, cele două imperii şi-au dus viaţa separat.

In decursul timpului hunii, conduşi de regele lor Attila, au atacat în expansiunea lor si Imperiul Roman de Răsărit. Primind mulţi bani şi daruri din partea împăratului, Attila a renunţat la cucerirea Constantinopolului.

După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (576), considerată sfârşitul istoriei antice, Imperiul Roman de Răsărit şi-a continuat existenţa incă un mileniu şi cuprindea Peninsula Balcanică, Asia Mica, Siria si Egiptul. Teritoriile au fost extinse, sub domnia impăratului Justinian (527 - 565), înspre sud (nordul Africii) şi vest (Italia si sud-estul Spaniei) transformând marea Mediterană într-o mare internă a Imperiului ("mare nostrum").

Constantinopolul, socotit ca singurul centru important al Imperiului, era inconjurat de ziduri puternice construite la inceputul sec. al VI-lea pe o lungime de 70 km pentru apărare. De asemenea, aceste ziduri erau considerate simbolul ideologic al Bizanţului.

La inceputul secolului al VII-lea (602) Imperiul a pierdut o parte a teritoriilor sale din Europa, Asia si Africa, elementul grecesc căpătând preponderenţă, ceea ce a dus ca limba greacă să devină limba oficială în stat în locul celei latine. Capitala a primit numele de Bizant, iar imperiul s-a numit bizantin.

In decursul timpului capitala a rezistat la numeroase asedii duşmane, printre care cele ale avarilor, perşilor (616 si 626) si arabilor (667 - 673, 716 - 717). In secolele IX - XI, a fost supusa mai multor atacuri ale cnejilor kieveni, turcilor selgiucizi si cruciaţilor care au cucerit-o în anul 1204 si stăpânit-o pâna in anul 1261.

Prin cucerirea peninsulei Balcanice de către turci, în urma înfrângerii sârbilor (1389), a bulgarilor (1393) si a cruciaţilor la Nicopole (1396), Imperiul bizantin mai păstra doar capitala - Constantinopolul - si teritoriul învecinat. Pierderea Tesalonicului (1430), înfrângerea de la Varna (1444) si cea de la Kosovo (1448) prevesteau căderea Constantinopolului, care va avea loc la 29 Mai 1453.
Disputa Isihasmului

În secolul XIV cea mai importantă dispută din răsărit a fost cea a isihasmului. Ea a pornit sub influenţa scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V) si a lui Simeon Noul Teolog († 1022) în Muntele Athos, unde unii monahi s-au dăruit vieţii contemplative, in linişte desăvârşita, termen de la care această mişcare şi dispută teologică s-a numit isihasm.

Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugarii dedaţi acesteia se retrăgeau in locuri singuratice si prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiunile simţurilor si de tot ceea ce iî inconjura, pentru că prin contemplare urmau să vadă lumina dumnezeiască cea necreată.