Despre infractiuni si pedepse

Universitatea ,,Spiru Haret"
Facultatea de Drept - Bucureşti
Dobre Adrian, anul al II-lea , zi , grupa 203




Despre infracţiuni şi pedepse








de Cesare Beccaria







(1738-1794)













Cartea lui Cesare Beccaria care afirma ridicarea omului împotriva violenţei

şi sistemului inchizitorial, care deschidea căile către o lume nouă, a rămas

până astăzi o lucrare vie, atrăgătoare, pătrunsă de o caldă umanitate,

orientată de o meditaţie generoasă şi nobilă, cu virulenţă de pamflet în

demascarea tarelor trecutului.






Cesare Beccaria şi-a scris opera principală în a doua jumătate a secolului

al XVIII-lea, în condiţiile dezvoltării iluminismului italian.



În cartea sa, Cesare Beccaria ar vrea ca legile să-şi găsească originea în

raţiune. Scopul prim al legilor este de a asigura ,,cea mai mare fericire

răspândită la cei mai mulţi" (la massima felicità nel maggior numero).

Acela care, în finalul cuvântului Către cititor, se autodefineşte ca ,,un

paşnic iubitor al adevărului", nu considera raţiunea de stat ca fiind


superioară intereselor individuale ale persoanei umane. Pentru Beccaria,

statul este totalitatea indivizilor şi binele statului trebuie să coincidă cu

binele cetăţenilor care îl alcătuiesc. Aceste concluzii se desprind cu


claritate din citatul următor şi care sintetizează scopul lucrării: ,,Moartea este

oare o pedeapsă cu adevărat utilă şi necesară pentru siguranţa şi buna

ordine a societăţii? Tortura, chinurile sunt oare juste, şi ating ele scopul pe

care şi-l propun legile? Care este cel mai bun mijloc de prevenire a


infracţiunilor? Aceleaşi pedepse unt oare deopotrivă utile în toate


timpurile? Ce influenţă au ele asupra moravurilor? Aceste probleme merită să

fie dezlegate cu acea precizie geometrică, căreia nu-i pot rezista ceaţa

sofismelor, elocvenţa seducătoare şi îndoiala sfioasă. Dacă n-aş avea alt

merit decât acela de a fi cel dintâi care a prezentat Italiei, cu o claritate mai

mare şi mai convingătoare, ceea ce alte naţiuni au îndrăznit să scrie şi încep

să practice, mă voi considera fericit; dar dacă, susţinând drepturile oamenilor

şi ale adevărului de neînvins, aş contribui la smulgerea din spasme şi din

chinurile morţii a vreunei victime nenorocite a tiraniei sau a ignoranţei,

deopotrivă de fatale, binecuvântările şi lacrimile unui singur nevinovat,

fremătând de bucurie m-ar mângâia de dispreţul oamenilor".


În acest act de acuzare a legislaţiei existente pe atunci care este cartea lui

Beccaria, se demască cruzimea legilor, inumanitatea procedurilor, arbitrarul

judecătorilor. După Beccaria, determinarea delictelor şi a pedepselor

trebuie să fie codificate cu o precizie geometrică. Stabilirea gravităţii unui

delict trebuie făcută după importanţa prejudiciului social cauzat. Beccaria se

ridică violent împotriva acelora care confundă ideea de justiţie cu asprimea

şi cu sălbăticia, împotriva sistemului închizitorial şi torturii, cea mai inumană

rămăşiţă a barbariei. După cum el se ridică şi împotriva pedepsei cu moartea

de care se serveau adesea şi în mod arbitrar stăpânitorii timpului pentru

oprimarea libertăţilor individuale, argumentând că ideea închisorii pe viaţă,

deci pedeapsa perpetuă este mai greu de acceptat şi de îndurat decât ideea

morţii, pedeapsă într-adevăr capitală, dar instantanee. Dar acest capitol, cel

mai important de altfel al lucrării lui Beccaria, îi oferă posibilitate autorului de

a construi un extraordinar raţionament, imaginându-se pe el însuşi în locul

infractorului.








În paragraful despre Furturi, Beccaria va arăta clar ce consideră el a fi

izvorul nedreptăţii sociale. El scrie: ,,Furtul nu este, de obicei, decât


infracţiunea mizeriei şi a disperării, infracţiunea săvârşită de acea parte

nenorocită a omenirii căreia dreptul de proprietate nu i-a lăsat decât simpla

existenţă".








Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului modern, aplicând idei

umanitare şi raţionale, relevând importanţa prevenirii delictelor, cerând un

mai mare respect pentru drepturile acuzatului, abolirea torturii şi a


pedepsei cu moartea şi arătând că esenţială în aplicarea pedepsei trebuie să

fie estimarea vătămării provocată de delincvent societăţii şi nu atât


individului lezat.








Beccaria creează, distrugând; el loveşte în temeliile dreptului material şi

procesual penal feudal, surpându-le şi, atacând, fixează totodată principiile

unui drept nou, aşezat pe alte baze.





Dreptul penal feudal, aşa cum îl aflăm în cea de-a doua jumătate a secolului

al XVIII-lea, atunci când Beccaria îşi elaborează lucrarea, este produsul unei

lungi evoluţii istorice. Sistemul incriminărilor şi pedepselor sale, ca şi

sistemul procesual corespunzător, fuseseră făurite şi se dezvoltaseră treptat,

în mare măsură necodificat, sub influenţa obiceiurilor, a dreptului roman şi a

celui canonic, a unor acte legislative izolate şi, în sfârşit, ca rod al


comentariilor unor jurişti din secolele anterioare.




În perioada în care a avut loc dezvoltarea feudalismului, în care seniorii

realizau în întregime toate funcţiile puterii de stat pe teritoriul domeniului lor,

fiecare mare latifundiar dispunea de un aparat propriu de înfăptuire a justiţiei

şi a administraţiei; în această perioadă, de maximă dezvoltare a relaţiilor

feudale, în care nu existau legături economice dezvoltate între diversele

regiuni ale ţării, iar coeziunea dintre diferitele ducate, comitate, baronate etc.,

era foarte slabă, ca şi puterea regală, izvorul principal al dreptului, inclusiv

cel penal, era cutuma, obiceiul.






Pe lângă instanţele laice, existau separat instanţele ecleziastce, cu o largă

competenţă jurisdicţională; ele cercetau un mare număr de cauze, nu numai

civile, dar şi penale, privind atât pe clerici cât şi pe laici.



În secolul al XVI-lea începe în Europa occidentală descompunerea


feudalismului. În această perioadă apare, ca izvor principal al dreptului penal,

legea. În perioadele anterioare au fost adoptate puţine legi cu caracter penal.

Excepţie face numai Italia, ale cărei oraşe, bucurându-se de o situaţie

geografică favorabilă, cunoscuseră, încă din secolele anterioare, o mare

dezvoltare a comerţului şi a meseriilor, se eliberaseră de dominaţia seniorilor

feudali şi deveniseră oraşe-state, cu o formă de guvernământ republicană;

în aceste oraşe, centre economice, au fost elaborate importante legi cu

dispoziţii penale.







Beccaria şi-a scris opera în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în

condiţiile dezvoltării iluminismului şi a filosofiei materialiste. Pleiada de

gânditori iluminişti ai acestei epoci era purtătoarea unor idei şi teorii avansate,

care reflectau interesele forţelor de clasă noi, ce apăreau atunci pe arena

politică. Aceste idei şi teorii îşi aveau izvorul în noile condiţii ale vieţii

materiale a societăţii şi oglindeau cerinţele nou apărute ale vieţii sociale.

Pentru Beccaria, ca şi pentru majoritatea filosofilor din secolele XVII-XVIII,

originea dreptului de a pedepsi rezidă în contractul social. Teoria


contractului social care, aplicată dreptului penal, se bazează pe ideea că

societatea exercită dreptul de a pedepsi, în virtutea unei delegaţii ce i-a fost

dată de membrii ei, se înfăţişează sub trei forme. Într-o primă formă, dreptul

de a pedepsi ar fi dreptul de apărare, care aparţine indivizilor şi pe care

aceştia l-ar fi cedat în momentul intrării lor în societate; într-o a doua formă,

dreptul de a pedepsi ar consta în dreptul natural al indivizilor de a aplica o

pedeapsă agresorilor şi pe care ei, consimţind să trăiască în societate l-ar fi

transmis acesteia; în fine, într-o ultimă formă, indivizii, intrând în societate,

nu numai că ar fi cedat societăţii dreptul lor natural de apărare şi de aplicare a

pedepselor, dar chiar i-ar fi acordt dreptul de a-i pedepsi, în cazul în care ar

încălca legile asociaţiei stabilie prin pactul social.




Hobbes, Locke, Rousseau dăduseră înaintea lui Beccaria originea dreptului

societăţii de a pedepsi din contractul social.




Beccaria, de asemenea, vede originea societăţii în înţelegerea


liber-consimţită a indivizilor, care, ,,sătui de a trăi într-o continuă stare de

război ...