Domnul Goe - caracterizare

D-l GOE
(Caracterizare)

Printre aspectele de viaţă zugrăvite de I.L. Caragiale în schiţele sale este şi cel referitor la educaţia copiilor în familie şi la şcoală, aspect evidenţiat cu deosebită artă în schiţe ca „Vizită”, „D-l Goe”, „Bacalaureat”.
Schiţa „D-l Goe” poartă numele personajului principal Goe, căruia i se adaugă apelativul D-l, „domnul”, evident cu intenţii satirice, căci prin comportarea sa, Goe, nu este un adevărat domn ci doar un copil răsfăţat şi obraznic. El participă la toate momentele acţiunii, faptele „importante” fiind săvârşite de el, pe când celelalte personaje reacţionează funcţie de năzbâtiile „puişorului”. Astfel el este prezentat atât în aşteptarea trenului, în timpul călătoriei, cât şi în timpul sosirii la Bucureşti.
Autorul nu scapă din vedere nici unele amănunte de tip vestimentar, precizând că tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie cu inscripţia pe panglică „Le Formidable” şi sub panglică biletul de călătorie, înfipt de tanti Miţa că „aşa ţin bărbaţii biletul”. Vestimentaţia nu evidenţiază gustul pentru frumos, ci aroganţa afişată ostentativ de un copil al cărui singur „merit” este acela de a fi rămas repetent.
Goe este răsfăţat, obraznic, needucat, leneş şi nu iubeşte învăţătura şi de aceea rămâne repetent. Fără a avea vreun merit deosebit, el este obişnuit de familie, să fie recompensat şi atunci când nu e cazul, să primească totul necondiţionat – de aceea i se pare normal ca şi trenul să sosească atunci când doreşte el.
Obrăznicătura crede că e foarte deştept, aşa cum crede, de fapt, întreaga familie: „e lucru mare cât e de deştept! zice mam-mare”. Se adresează jignitor mamei şi bunicii atunci când intră în discuţie forma corectă a substantivului marinar „- Vezi că sunteţi proaste amândouă?. Nu se zice nici marinel nici mariner.”




Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate








































Lipsă de bună creştere şi de bun simţ dovedeşte şi când tânărul binevoitor îl sfătuieşte să nu scoată capul pe fereastră – „Ce treabă ai tu urâtule? Zice mititelul smuncindu-se”.
Urletele, ţipetele, zbieretele sunt modul său „firesc” de a se manifesta ori de câte ori nu-i convine câte ceva sau când se află în pericol, la care se adaugă bătăile din picioare şi cu pumnii: „să oprească” zbiară când vrea să oprească trenul; urlă când se loveşte de clanţa uşii; dă bubuituri cu pumnii când se blochează la toaletă.
Este micul tiran al familiei, supunându-le pe cele trei doamne la adevărate presiuni psihologice.
E un mic excroc în devenire, el speculează cu abilitate sentimentele şi slăbiciunile familiei, profitând de dragostea exagerată a bunicii şi de inconsecvenţa mamei.
E socotit de ai săi deosebit de deştept şi de sensibil. „Ce faci soro, eşti nebună, nu ştii ce simţitor e?”.
Goe este un Ionel mai evoluat, reprezentând o etapă de trecere către pleiada de Ioneşti, Georgeşti şi Mitici, şi aparţine acelei categorii din care se vor recruta mai târziu politicienii vremii.
Însuşirile lui Goe sunt evidenţiate prin felul de a vorbi, prin relaţiile cu celelalte personaje şi prin părerea acestora despre el. Autorul îşi exprimă dezaprobarea şi dispreţul total faţă de personaj, faţă de educaţia greşită primită în familie şi la şcoală.
Goe reprezintă şi pe copilul răsfăţat dintotdeauna.