Edvard Grieg si alti compozitori

“Bomboana imbracata in zapada’’

Grieg nu a mers niciodata prea mult in profunzime, aria lui de cuprindere fiind relativ ingusta. Chiar si Concertul pentru pian in la minor, probabil piesa lui de cea mai mare popularitate (Peer Gynt se prezinta foarte rar, cu exceptia concertelor pop), este mai apropiata de concertele de mare virtuozitate ale lui Rubinstein, Herz, Scharwenka si Litolff decat de capodoperele din literatura genului. Dar se situeaza cu o clasa deasupra lui Rubinstein si a celorlalti datorita melodiilor lui picante, care il reflecta pe Grieg si numai pe el, in timp ce melodiile lui Rubinsten si ale celorlalti ar fi putut fi scrise de orice compozitor. Grieg nu ilustreaza forta sau revolutia. El este un exponent al farmecului, gratiei, blandetei si continua sa-i incante pe amatorii acestui gen de muzica. A fost un maestru minor, dar unul dintre cei mai fini.
Oarecum inruditi cu Grieg pot fi cosiderati doi compozitori nationali spanioli, Isaac Albeniz si Enrique Granados. La fel ca si Grieg, au luat melodiile folclorice si le-au suprapus peste tehnici cosmopolite intr-un idiom cromaticdeosebit de condimentat. La fel ca si Grieg, amandoi au compus mai ales forme mici, cu accent pe muzica pentru pian. De asemenea si muzica lor inclina spre creatia de salon. Spre deosebire de Grieg, fiecare dintre ei a compus cate o splendida piesa pentru pian, care a adaugat de fapt ceva nou la repertoriu - Albeniz cu "Iberia", Granados cu "Goyescas".
In secolul al XIX - lea, Spania era una dintre cele mai inapoiate si mai reactionare tari din Europa. Dar tara poseda un corpus de cantece folclorice de o mare vitalitate, iar compozitorii europeni care vizitau Spania se intorceau fascinati de muzica locala, scriind dupa aceea piese intitulate "Jota aragonesa", "Capriciu spaniol" sau "Espana". Pe tot parcursul secolului, Spania nu a produs nici un fel de muzica serioasa si nici nu exista un loc unde muzicienii spanioli sa se poata pregati (Conservatorul din Madrid nu avea un nivel profesionist). Cand aparea cate un talent major, cum a fost cazul lui Juan Chrisostomo Arriaga (1806 - 1826), acesta trebuia sa plece in strainatate ca sa studieze. (Arriaga a fost un talentat si ar fi devenit probabil un mare compozitor daca nu ar fi murit atat de timpuriu). Cea mai raspandita forma de muzica spaniola era opereta sau zarzuela, iar compozitorii de zerzuela isi petreceau majoritatea timpului copiindu-i pe Rossini si pe Bellini.
Abia pe la mijlocul secolului al XIX - lea au inceput sa se faca eforturi in sensul valorificarii imensei mosteniri a folclorului muzical spaniol. Animatorul acestei miscari a fost Felipe Pendrell (1841 - 1922), compozitor, muzicolog ( a editat lucrarile marelui contrapunctist spaniol din secolul al XVI - lea, Victoria) si un folclorist important, a carui culegere de cantece "Cancionero musical popular espanol" a constituit ani de-a randul pricipalul indrumar in acest domeniu. Pedrell a trait in umbra activitatii si a lucrarilor sale de cecetator: "Niciodata nu mi s-a facut dreptate", i-a spus el lui Manuel de Falla, "nici in Catalonia, nici in restul Spaniei. Au incercat tot timpul sa ma denigreze, sustinand ca am fost un mare critic sau un mare istoric, nu insa si un compozitor bun. Nu e adevarat. Eu sunt un compozitor bun." Dar reputatia lui de compozitor se limiteaza doar la spatiul spaniol, caci muzica lui nu este cunoscuta in alta parte. Aproape pe parcursul intregului secol, muzica spaniola de cea mai buna calitate a fost compusa de autori straini. Dupa toate probabilitatile, Glinka a fost primul mare compozitor care cazut sub vraja muzicii spaniole. I-a urmat exemplul un batalion de alti compozitori care s-au simtit emotionati de culoare, de modelele ritmice si de melodiile exotice ale peninsulei Iberice. Unul dintre compozitorii cei ma iindragostiti de aceasta tara a fost Chabrier: "Facem turul cafenelelor unde se canta malaguenas, soledas, zapateados si pateneras; urmeaza apoi dansurile, evident de sorginte araba, pentru a incununa o seara de neuitat. Daca ai vedea cum isi onduleaza soldurile, invartindu-se si zvarcolindu-se, nu cred ca ai mai dori sa pleci". Toata lumea profita de muzica spaniola, cu exceptia spaniolilor.
In aceasta perioada s-a nascut Isaac Albeniz, la 29 mai 1860, si, cativa ani mai tarziu, Enrique Granados, la 27 iulie 1867. Cei doi compozitori au avut multe trasaturi comune. Amandoi erau pianisti concertisti de reputatie internationala si compozitori recunoscuti pe plan national care au incercat sa compuna o muzica serioasa autentic spaniola. Nici unul dintre ei nu a reusit pe deplin acest lucru, deoarece ata Iberia cat si Goyescas au ramas tributare lui Chopin, Liszt si scolii franceze de la sfarsitul secolului, poate chiar si muzicii lui Leopold Godowsky (1870 - 1938) a fost un pianist care a compus multa muzica pentru instrumentele cu claviatura in care complexitatea miscarii vocilor interioare reprezinta aproape un scop in sine.
Chiar daca nu au excelat la capitolul originalitate, Albeniz si Granados au facut foarte mult pentru a defrisa un teren nou si au lucrat la capodoperele lor cam in acelasi timp fara sa aiba nici o legatura unul cu altul. Iberia a fost compusa intre anii 1906 - 1909, Goyescas intre 1909 - 1910. Ambele lucrari sunt suite ample pentru virtuozi de mare clasa, impregnate de parfumul - nu exista alt cuvant - ritmurilor spaniole, al melodiilor spaniole, ale vietii spaniole pe care nimeni altcineva decat un compozitor nativ nu le-ar fi putut evoca. Chabrier, Rimski - Koraskov si toti ceilalti nu erau decat turisti. Iberia si Goyescas au fost scrise de artisti nascuti pe pamant spaniol. Din punct de vedere tehnic, cele doua piese au multe trasaturi comune. Sunt extrem de dificile, pline de contramelodii, iar scriitura se caracterizeaza prin ritmuri exuberante, salturi mari , efecte delicate de pedala, texturi atat de bogate si de dense incat devin aproape orchestrale si o ornamentatie elaborata. Dintre cele doua piese, Iberia este mai directa, in vreme ce Goyescas e mai romantica, mai visatoare, mai vaga in contururi, poate chiar mai obsedanta.
Albeniz a dus o viata interesanta. Exploatat in calitate de copil - minune ( a cantat in public de la varsta de patru ani), fugea mereu de acasa. La varsta de treisprezece ani a plecat in Cuba, la New York si apoi in America de Sud, inainte ca autoritatile si parintii sa-i dea de urma. Si-a inceput serios studiile la Paris.