Formarea limbii romane

Formarea limbii române

Puţinele informaţii de care dispunem asupra limbii strămoşilor noştri, constituie, evident, un handicap ; ele îngăduie, totuşi, câteva concluzii semnificative. Pe temeiul cercetărilor întreprinse în ultimele decenii, în special de I.I. Russu — cercetări care se întemeiază şi pe comparaţia cu limba albaneză, moştenitoare a vechii limbi ilire, care, la rându-i, era înrudită cu limba tracă, deci şi cu limba dacică s-au putut totuşi stabili un număr de 160 de termeni româneşti care sunt de origine geto-dacă.

Aceşti termeni privesc o arie foarte largă, începând cu corpul omenesc (beregată, buză, ceafă, grumaz, guşă), cu familia (copil, prunc, zestre), cu locuinţa (vatră, cătun, colibă), cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole şi piscicole (mazăre, ţarină ; baci, brînză, mînz, strungă, ţap, ţarc, urdă, zară ; butuc, curpen, gordin, strugure ; baltă, gard), cu mediul fizic (măgură, mal), cu flora (brad, brânduşe, brusture, bunget, copac, gorun, leurdă, mugure), cu fauna (balaur, barză, ghionoaie, melc, mistreţ, năpârcă, rânză, şopârlă, viezure, zimbru), cu diferite acţiuni (a răbda, a speria, a zburda) şi alţi termeni (ciucă, ţeapă) etc. Desigur, numărul acestor termeni va spori prin cercetările ulterioare.

Ele ne vor arăta de asemenea şi alte aspecte ale moştenirii lingvistice ; de pe acum se consideră însă că aparţin acestei moşteniri sufixele atât de frecvente şi de caracteristic româneşti : -esc, -eşte (omenesc, crăiesc, bărbăteşte, trupeşte). Ni s-au păstrat până azi de la daci în mod sigur câteva nume de ape : în primul rând Dunărea care derivă dintr-un Dunaris dacic ; apoi Argeşul din Arges-sos (la Herodot, deformat: Ordessos) ; Bîrzava, al cărei nume se regăseşte în oraşul dacic Berzobis. Someşul: o inscripţie latină din ţinuturile udate de acest râu vorbeşte de „Samus"; este sigur că romanii au păstrat vechiul nume, autohton. Acelaşi lucru cu Oltul —, Aluta în izvoarele latine şi cu Tisa. In izvoarele mai târzii, apare sub forma Pathissus şi Tisia.

Mureşul are foarte probabil o legătură cu vechiul Maris, pomenit de Herodot. Ampoiul redă un vechi nume autohton, printr-o formă intermediară latină ; Motrul este sigur dacic. Tot de la daci poate să vie şi Cerna, dacă numele ei este identic cu acela al oraşului dacic Tsierna, care se rnai găseşte în izvoarele istorice şi sub forma (((((( ( Ptolemeu : ( grecesc se pronunţă în româneşte dz ), Tierna (Tabula Peutingeri-ană), Dierna inscripţie latină), Zerna (Digestele lui Ulpianus). Adăugăm că oraşul se afla chiar la vărsarea râului în Dunăre. Buzăul credem a fi iarăşi dacic : un izvor grec din secolul al IV-lea ne-a păstrat numele lui sub forma ((((((; care poate fi foarte bine o transcriere greşită a lui (((((( (M( în greceşte se pronunţă b). De aceeaşi origine dacică par a fi şi numele râurilor Jiu, Gilort, Lotru, Ibru şi Vedea.

În ce priveşte numele de localităţi, siguranţă n-avem pînă acum decât pentru Abrud. Acesta derivă din Abruttus: compară cu Abrittus din Moesia, pomenit în inscripţiile latine. Poate că şi Tapae, unde s-au dat cele două lupte între Decebal şi romani să se fi păstrat în numele satului bănăţean de astăzi Tăpia, după cum în topicele dobrogene Hîrşova, Băroiu şi Oltina s-ar putea să regăsim vechile Carsium, Berrhoe, Altinum (transformarea lui a în o — pentru ultimul exemplu o constatăm în celebra inscripţie privind sfârşitul lui Decebal, inscripţie în care numele împăratului Traianus este redat Troianus). Cât despre capitală, Sarmizegetusa, şi oraşele mari: Apullum, Napoca, Porolissum, Malva, Drobeta sau măcar celelalte centre urbane, nu s-a păstrat nici un nume.

Lipsa de continuitate sub acest raport nu trebuie să mire : aşezările urbane au fost doar acelea asupra cărora s-au năpustit popoarele năvălitoare în primul rând : ele au şi dispărut în primul rând. Dar, dispărând viaţa municipală în Dacia — n-avem în limba română, cu excepţia termenilor cetate, din civitas şi pământ din pavimentum, nici un cuvânt care să amintească această viaţă municipală, instituţiile sau funcţionarii ei era natural să dispară şi numele oraşelor respective. Cât despre numele satelor, rămâne ca materialul nou documentar în genul, de pildă, al celui descoperit în tabulele cerate, să ne dea putinţa unei comparaţii din care să rezulte concluzii precise.

Este sigur că printre înaintaşii poporului român un loc important îl ocupă coloniştii aduşi de imperiu în Dacia. Nu zicem „romani" fiindcă dacă e să luăm cuvintele în sensul lor propriu, romani adevăraţi, adică locuitori al Italiei, au fost, după cum am văzut, prea puţini. Au venit, în schimb, traci, iliri, panoni, răsăriteni, vorbind limba latină. Au mai venit de asemenea, dar Intr-o măsură mult mai mică, greci, precum şi locuitori de alt neam, dar vorbind limba greacă. Toţi aceşti colonişti la un loc n-au întrecut însă, ca număr, pe autohtoni, pe daci. Aşadar, sub raportul numărului, coloniştii de limbă latină ocupă al doilea loc.