George Cosbuc - poezia evocarii trecutului de lupta si a razboiul de independenta

Volumul de versuri intitulat „Cantece de vitejie" (1904) reuneste poeziile cu tema erotica publicate de Cosbuc incepand din 1896. Cele mai multe din ele cinstesc eroismul ostasilor romani in Razboiul de Independenta din 1877.

Poetul reconstitue momente dramatice, rememorizeaza episoade eroice, nescrise in istoria glorioasa a Razboiului, si evoca vitregia razboiului in modalitatea scrisorii populare, in cele mai multe poezii (O scrisoare de la Muselim-Selo) cu intelegerea cu care taranul ostas a luptat pentru dezrobirea tarii.

Alte poezii sunt scrise sub forma de cantec (Cantecul redutei) sau de povestiri (Povestea caprarului). Indiferent de forma sub care sunt ele redactate, emotioneaza prin dramatismul lor, prin simplitatea limbajului care reflecta modul de a gandi si a simti al ostasilor care au castigat independenta tarii.

In Povestea caprarului este vorba despre un „caprar" care,incercand sa-si ridice fratele mort , ucis de gloante, cade rapus, „parand c-ar vrea / sa-l apere pe mort asa", iar Trei, Doamne, si toti trei este povestea unui batran zdrobit de durere, pentru ca trei feciori a avut si toti trei au murit pe campul de lupta. Simbolic si zguduitor uman este pretul de sange al ostasilor romani, pe care-i evoca poetul, in chipul inpietrit si demn in durere al batrinului tata.

O scrisoare de la Muselim-Selo a fost publicata intaia oara in Gazeta sateanului din 20 Mai 1901, fiind reprodusa in acelasi an in reviste si ziare din Arad, Brasov, Blaj, Oradea si Orastie, iar in anii urmatori in diferite calendare, in volumul „Ziarul unui pierde-vara" si „Cantece de vitejie".

Conceputa sub forma de scrisoare, poezia emotioneaza prin omenescul ei, spus simplu, fara de artificiu, in caracteristica vorbirii si scrierii populare. Poetul isi imagineaza ca, dintr-un spital militar, din satul Muselim, de linga Dunare, un ostas, caprarul Nicolae, trimite „o carte" catre maicuta unui soldat, la rugamintea acestuia facuta cand mai era inca in viata. Ion este chinuit de dorul de casa.

El ureaza mai intai ca scrisoarea s-o gaseasca in pace pe maicuta, apoi povesteste ce-l impresioneaza mai mult,suferinta soldatului Anton al Anci, bolnav de patru luni, ramas numai cu sufletul. In razboi au cazut multi.A fost ranit si el de un glont in piept, dar spera ca se vindeca intr-o luna. E mandru insa de faptul ca i-am infrant pe dusmani si ca insusi nebiruitul Osman a fost luat prizonier.

E ingrijorat insa pentru cei ramasi acasa si care-i sunt dragi. Are nevasta si copil. El stie ca nevestei ii este greu fara dansul, ca feciorului, pe care-l lasase „cu crestetul cit masa", i-ar trebui o caciula. Se intereseaza daca preotul si-a vandut juncanii caci ar fi vrut sa-i cumpere, si n-are acum banii. Si-ar mai dori o coasa s-o aiba cand se va intoarce. O roaga pe maicuta sa puna preotul sa-i citeasca o slujba pe care o va plati el, la intoarcere.

Toate acestea , sunt ganduri care framanta pe ranit, si-n ele e un dor imens de viata, dar si intelegere pentru cei care sufera, si delicata grija , ca sa nu intristeze pe ai sai, pentru starea in care se afla. Din ultimele randuri ale caprarului Nicolae rezulta ca dorinta camaradului sau nu s-a indeplinit, scrisoarea avand un deznodamant tragic. Este pretul de sacrificiu pe care l-a dat ostasul roman in Razboiul pentru independenta tarii.