Ion

Romanul este frutul unei colaborări îndelungate. Rebreanu l-a scris în patru ani , dar l-a purtat în sine, l-a plămădit şi l-a rotunjit. Este o carte crescută organic, dintr-o experienţă cares-a precipitat cu o preatimpurie maturitate. “Ion” nu este ceea ce se stie, o capodoperă a genului, şi primul roman românesc într-adevăr desăvârşit: este tezaurul unei experienţe în care se oglindeşte o provincie şi un popor.

Obiectul de studiu a lui “Ion” este viaţa socială a Ardealului, care, deşi închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificaţie, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat şi la mediul administraţiei ungureşti, cu o faună bogată în exemple variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de+a curmezişul. Romanul se organizează, totuşi, în jurul unei figuri centrale, al eroului frust şi voluntar al lui Ion.

“Ion” îşi trage originea dintr-o scenă pe care a surprins.o autorul şi care l-a impresionat profund: “Era o zi de început de primăvară. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică ...”.

La puţin timp după această întâmplare, are un alt “eveniment” care îi atrage atenţia: unul dintre cei mai bogaţi tăranii din satul părinţilor săi, văduv, îşi bate unica fiică într-un hal îngrozitor, deoarece ea făcuse greşeala să rămână însărcinată, şi încă “cu cel mai becisnic flăcău din tot satul”.”Aşa însă ruşinea lui era mai amară: afară de greşeala fetei, trebuia să se încuscrească el, fruntaş, cu plevna satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău.”.

Tot în aceiaşi perioadă, Rebreanu purtase o discuţie cu un flăcău din vecini, chipeş, harnic, muncitor şi foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului. Flăcăul ajunsese la concluzia să diversele necazuri sunt pricinuite de lipsa de pământ. “Pronunţa cuvântul cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune parcă ar fi fost vorba de o fiinţă vie şi adevărată”.

Rebreanu încearcă să facă o legătură între aceste trei scene creionându-se astfel „scheletul” unui roman. Prima încercare a fost o nuvelă cu titlul „Ruşinea”, rămasă nepublicată, în care Rodovica devenea negreşit o victimă a iubirii. A doua etapă de prelucrare a acestor întâmplări o constituie romanul „Zestrea”, însă autorul ajunge la concluzia că „ieşise ceva cu desăvârşire neorganic”, „că materialul nu era suficient frământat”. După trei ani el rescrie romanul „Zestrea” ca şi când nu ar mai fi existat textul cel dintâi, dându+i numele „Ion”.

Din linia ţăranilor lui Balzac, dar mai ales a lui Zola, Ion este expresia instinctului de posesiune a pământului în serviciul căruia pune o inteligenţă suplă, o cazuristică inepoizabilă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire o voinţă imensă. Ştie să adune energiile difluente într-un singur fascicul. Nimic nu-i rezistă: în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţia unei înalte emoţii; vrea să-l aibă cu orice preţ; dragostea devine şi ea o armă călită în vâlvătaia focului ce-l încinge.

Acţiunea cărţii e susţinută de o intrigă simplă, setul de banală. Ion al Glanetaşului, flăcău sărac, ambiţios, inteligent şi chipeş, seduce fiica unui chiabur, pe Ana lui Vasile Baciu. Deşi o iubeşte pe Florica, fată săracă şi frumoasă, Ion îi face urâţicăi Ana un copil, ca astfel să îl strângă în chingă pe chiabur care intenţiona să-şi dea fata după George, feciorul altui ţăran înstărit. Istoria nu are mari complicaţii. Planul lui Ion îi reuşeşte şi feciorul Glanetaşului, obţine pământurile lui Vasile Baciu.

Bineînţes, până la acest rezultat, Ana e stâlcită în bătăi şi trimisă „acasă” pe rând, când de taică-său, când de bărbat. După ce-i dăruieşte lui Ion un moştenitor, Ana se spânzură, convinsă câ feciorul Glanetaşului n-a iubit-o niciodată. Moare şi copilul. Ion care ascultase doar”glasul pământului”, începe a fi sensibil şi la „glasul iubirii”. El îi dă târcoale Floricăi, ajunsă nevasta lui George. Acesta îl pândeşte într-o noapte şi-i crapă capul cu sapa. George va pleca la ocnă, şi pământurile lui Vasile Baciu, conform înţelegerii dintre socru şi ginere, vor deveni „proprietatea bisericii„.

Satul Prpas unde are loc desfăşurarea acţiunii, în ceea mai mare parte, străbătut de un drum alb, desprins din şoseaua care, întovărăşind Someşul, ajunge la Cluj, pare un popas mai îndelung pentru un narator ce vrea să ne convingă, aglomerând nume reale cu altele imaginare, că ne înfăţişează un instantaneu de realitate care se confudă cu aceea mare a lumii, dar care rămâne totuşi unicâ ( drumul „se desprinde”, iar Pripasul apare „pitit într-o scrântitură de coline”). Drumul înaintează printre semne ale absenţei în somnolenţa unei zile de vară, la marginea satului „un Hristos cu faţa spălăcită (...) îşi tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii şi înnegrit de vrenuri”, liniştea e întreruptă în răstimpuri de fâsâitul frunzelor, un câine picoteşte în mijlocul drumului, o pisică se furişează într-o livadă, casele sunt înşirate una după alta şi dintre ele au dipărut parcă oamenii.