• Administratie
• Agronomie
• Astronomie
• Automatica

• Biologie
• Chimie
• Contabilitate
• Drept

• Economie
• Engleza
• Filozofie
• Finante-Banci

• Fizica
• Franceza
• Geografie
• Informatica

• Istorie
• Jurnalism
• Management
• Marketing

• Matematica
• Mecanica
• Medicina
• Psihologie

• Publicitate-PR
• Religie
• Romana
• Stiinte Politice

Vezi toate materiile

Home : Referate Stiinte Politice : Istoria sistemului politic francez

Istoria sistemului politic francez

Istoria dezvoltării politice a Franţei prezintă un deosebit interes deoarece în sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernământ. După cum se ştie Franţa a cunoscut în decursul îndelungatei sale istorii atât monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, dar şi republica parlamentară, iar in prezent ea este o republică semi-prezidenţială.

Istoria dezvoltării politice a Franţei demonstrează o preocupare permanentă pentru găsirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a unor principii constituţionale. În continuare voi încerca să înfăţişez sistemul politic francez într-o viziune istorică, analizând apoi, în mod succesiv, principalele instituţii consacrate de actualul aparat de guvernare.

MONARHIA ABSOLUTĂ

Franţa a cunoscut, odată cu centralizarea statală, un regim de monarhie absolută exprimat în cunoscutele formule „L’etat c’est moi” şi „Apres moi le deluge”. Aceste maxime înfăţişau într-o formă concentrată întreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului în persoana regelui şi despre paseismul concepţiei politice care călăuzea monarhia franceză.

În pofida luărilor de atitudine ale unor gânditori, ale unor oameni de înaltă cultură care atrăgeau atenţia monarhiei asupra necesităţii de a se reorienta în concordanţă cu noile schimbări intervenite în viaţa socială, puterea absolutistă monarhică venea tot mai des ]n conflict cu realităţile sociale, cu cele economice, promovând totodată un sistem care se caracteriza prin abuzuri şi încălcarea oricăror libertăţi cetăţeneşti.

Deşi un gânditor francez atrăgea atenţia monarhiei că „Nu există monarhie fără Parlament”, Statele Generale-acele forme de convocare a poporului, în special pentru plata impozitelor-nu fuseseră reunite după anul 1614. Ideile revoluţionare promovate de iluminişti, de teoreticieni care promovau schimbări politice nu aveau să rămână fără ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimând un punct de vedere comun gânditorilor timpului său, declara: „ A renunţa la libertatea ta înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar si la datoriile tale”.

Sub influenţa ideilor înaintate, poporul, dar şi o parte a clerului şi chiar a nobililor, vedea cu urgenţă necesitatea unor schimbări. Revoluţia franceză a inspirat remarcabile documente de gândire politică şi juridică, printre care cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.

PERIODA REVOLUŢIONARĂ 1789-1799

Perioada revoluţiei franceze a fost o perioadă extrem de dinamică şi complexă caracterizată prin numeroase deplasări ale forţelor politice; ea s-a axat, în esenţă, în jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituantă, b) Convenţia şi c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentând un anumit moment de echilibru al forţelor politice revoluţionare şi reflectând chiar unele concepţii diferite despre drept şi valorile umane.

a)Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase să se supună somaţiei regelui şi care şi-a propus sa elaboreze o nouă constituţie pentru Franţa. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: „Suntem aici prin forţa poporului şi nu vom pleca decât prin forţa baionetelor” reflectau, de fapt, mentalitatea unor gânditori, a unor oameni de elită care vedeau în emanciparea Franţei nu numai propria lor emancipare, dar şi edificarea unui stat nou, întemeiat în mod ferm pe principiile libertăţii. Prima Constituţie franceză a fost Constituţia din 3 septembrie 1791, constituţie care mai marca încă menţinerea monarhiei, dar fundamenta aşezarea acesteia pe baze democratice şi constituţionale.

Refuzul regelui ludovic al XVI-lea de a înţelege procesul de schimbări, încercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu forţele străine care doreau să intervină în treburile Franţei au dus în final la judecarea şi condamnarea sa. Din acest moment, Franţa a început o epocă nouă în care violenţa revoluţionară era considerată mijlocul cel mai eficace pentru a garanta instituţiile unui autentic stat de drept.
Robespierre, unul dintre cunoscuţii conducători ai revoluţiei franceze, enunţa ideea conform căreia „ Guvernul revoluţiei este despotismul libertăţii contra tiraniei”. Încercând să fundamenteze ideea violenţei revoluţionare, acelaşi gânditor şi om politic declara „ Acela care nu urăşte crima nu poate să iubească virtutea”.