Izvorul noptii - Lucian Blaga

Poezia face parte din volumul de debut al poetului, „Poemele luminii”, apărut în 1919. Este o operă lirică, o poezie de dragoste, concepută ca o adresare directă către fiinţa iubită. Opera lirică este opera în care poetul, prin intermediul eului liric, îşi transmite în mod direct trăirile, apelând la imagini artistice şi figuri de stil.

Prezenţa eului liric este evidenţiată, la nivel lexical, prin utilizarea mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric: pronume personale şi adjective pronominale de persoana I şi a II-a, verbe la persoana I („ţi-”, „ta”, „îmi”, „tăi”, „mea”, „stau”). O altă modalitate de evidenţiere a prezenţei eului liric este adresarea directă către iubită.

Titlul poeziei, o structură nominală, alcătuită din substantivul articulat hotărât în nominativ „izvorul” şi atributul substantival genitival „nopţii”, este o metaforă revelatorie pentru ochii iubitei şi orientează discursul liric.
Poezia are o structură simplă: o frază amplă şi o propoziţie dezvoltată, care vine ca o concluzie; simetria discursului liric este asigurată de invocaţia cu care debutează şi se încheie poezia.

Iubita este individualizată prin câteva trăsături: ”frumoaso” (adjectiv substantivat în vocativ, care sugerează perfecţiunea), „lumina mea” (metaforă care actualizează una din temele centrale ale volumului, lumina), ochii negri. Lumea pare că izvorăşte din ochii negri ai iubitei: ”ochii tăi, adâncii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste munţi/ şi peste văi şi peste şesuri”. Se observă aici că iubitei i se atribuie capacităţi demiurgice, textul fiind o inedită cosmogeneză.

De fapt, discursul liric este construit pe opoziţia întuneric –lumină, câmpul lexical al cuvântului „întuneric” cuprinzând şi cuvintele „noaptea”, „negri”. Simbolul central al poeziei este ochiul. Ochii iubitei se asociază cu noaptea, deşi, în final, aceasta este numită, „lumina mea”, realizându-se un oximoron.

Ochiul, element cu o bogată simbolistică în literatură şi mitologie, este aici o cale de comunicare cu marele univers, cu lumea cere există dincolo de aparenţe. Iubita apare astfel ca o făptură tainică, misterioasă, amestec de lumină şi întuneric,un fel de zeitate atotputernică şi învăluitoare. Pentru a-şi exprima ideile, eul liric apelează la figuri de stil precum: metafore revelatorii („izvorul nopţii”, „lumina mea”), enumeraţia prin „şi” (cu valoare cumulativă), evidenţiindu-se astfel fiecare termen al acesteia („peste munţi/ şi peste văi şi peste şesuri”), inversiune („Aşa-s de negri ochii tăi”), repetiţie („ochii”), hiperbolă („mare de-ntuneric”).

Versul liber, de lungime inegală, lipsit de rimă, specific poeziilor moderne, are totuşi o muzicalitate aparte, susţinută şi de prezenţa aliteraţiei şi a asonanţei. O altă caracteristică a versului este ingambamentul sau enjambamentul (continuarea ideii în versul următor); astfel se şi justifică scrierea cu minusculă la început de vers. Deoarece eul liric îşi exprimă sentimentele în mod direct, apelând la figuri de stil şi imagini artistice, poezia „Izvorul nopţii”, de Lucian Blaga, este o operă lirică.