Lacul - comentariu literar

Temele favorite ale poetului sunt: timpul, natura, istoria naţională şi dragostea. Printre cele mai importante poezii enumerăm: „Luceafărul”, „Scrisorile” (V), „Mai am un singur dor”, „Seara pe deal”, „Revedere”, „Glossă”, etc. Poezia „Lacul” a fost publicată la 1 septembrie 1876 în revista „Convorbiri literare”. Ea aparţine genului liric în care predomină exprimarea unor stări sau a unor sentimente ale eului liric.
Tema poeziei este dorinţa arzătoare a îndrăgostitului de împlinire a iubirii ce rămâne doar un vis neîmplinit.

Eminescu imaginează în poezia „Lacul” o întâlnire cu fiinţa iubită care este pentru el unică şi ideală. Prima strofă a poeziei prezintă o imagine feerică a lacului încărcat cu flori de nufăr. Lacul apare apoi personificat şi vibrează împreună cu poetul.

Strofa a doua cuprinde motivul aşteptării, înfăţişat însă ca posibilitate. Tot ca posibilitate este prezentat şi gestul tandru al îmbrăţişării. Apoi este marcată prezenţa fiinţei iubite. Prezenţa fiinţei iubite este marcată prin pronumele personal „ea”, care sugerează o iubire ideală.

Strofele a III-a şi a IV-a cuprind visul de iubire al poetului, generat de starea de aşteptare şi de singurătate. Poetul îşi imaginează un anumit scenariu al împlinirii visului de iubire având senzaţia de ireal, de vis.

În strofa a V-a visul ia sfârşit, iar eul liric se trezeşte la o realitate tristă şi dureroasă, deoarece totul a fost în zadar. Poetul dezamăgit, trist şi singur rămâne în acelaşi decor, dar mai puţin dinamic şi luxuriant.

Imaginea cadrului natural în care are loc întâlnirea dintre cei doi îndrăgostiţi este realizată prin epitetele cromatice „lacul albastru”, „nuferi galbeni”, care realizează imagini vizuale ce sugerează armonie, limpezime, claritate, seninătate, lacul fiind asemenea unei oglinzi în care urmează să se reflecte atât lumea exterioară, cât şi cea interioară. Folosirea personificării:„Tresărind în cercuri albe/El cutremură o barcă” face ca lacul să vibreze împreună cu poetul prin preluarea zbuciumului său sufletesc.

Trăirile interioare ale îndrăgostitului sunt surprinse în diferite momente: al aşteptării, al visului, şi al trezirii la realitate.
Prin repetiţiile: „Parc-ascult şi parc-aştept”, autorul sugerează motivul aşteptării. Pentru a prezenta motivul aşteptării poetul foloseşte verbe la modul conjunctiv: „Ea din trestii să răsară/ Şi să-mi cadă lin pe piept”. Senzaţia de ireal, de vis este reliefată prin folosirea verbelor la modul conjunctiv: „să sărim”, să scap”, să scape”, „să plutim”, „sune”. iar imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive care sunt realizate prin metafore şi epitete, care sugerează un sunet lin, domol. Epitetul personificator în inversiune: ”blândei lune” - sugerează o imagine vizuală. De asemeni sunt folosite metafore cu rol personificator: „îngânaţi de glas de ape”, „vântu-n trestii lin foşnească”, „unduioasa apă sune”, prin care evidenţiază armonia întregii naturi.

Epitetul: „singuratic”, verbele: „suspin, „sufăr”, prezintă sfârşitul visului. Trezirea din vis la realitate se face grafic prin prezenţa punctelor de suspensie. Imaginea vizuală din final „lacul cel albastru/Încărcat cu flori de nufăr” reia simetric, cu mici modificări, pe cea din prima strofă şi nu mai are strălucirea şi consistenţa cromatică a celei dintâi, ea sugerând tristeţea apăsătoare din sufletul îndrăgostitului.

Dispunerea modurilor verbale indicativ prezent la începutul şi sfârşitul poeziei şi conjunctiv prezent în strofa a II-a, a III-a şi a IV-a delimitează realitatea de starea de visare. Muzicalitatea interioară a versurilor este realizată prin aliteraţii care conţin repetarea silabei „să” ( „să sărim”), a consoanei „s” („să-mi scape”) şi asonanţe care sunt realizate prin accentuarea vocalei „a”: „unduioasa apă”, „galben” şi „încarcă”. Armonia versurilor este realizată de ritmul trohaic, rima de tip „abcb”, în care rimează numai versurile al doilea şi al patrulea şi măsura de 8 silabe.
Armonia poeziei sugerează armonia întregii naturi care diminuează tristeţea şi singurătatea eului liric.