Latinitate si dacism - Studiu de caz

Latinitate si dacism .Procesul complex, unitar şi inseparabil de constituire a poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul şi la sudul Dunării: Dacia şi Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară.

În această ordine de idei, important este şi faptul că pentru populaţia romanizată din spaţiul daco-moesic, Dunărea a fost numai un hotar administrativ, „politic şi strategic”; fluviul nu a constituit deci o frontieră etnică, lingvistică, economică sau culturală ceea ce a permis mobilitatea populaţiei şi a favorizat menţinerea caracterului unitar de ansamblu al limbii române.

Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Al. Rosetti), ipoteza apariţiei şi dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud dunărean este confirmată de diversitatea dovezilor istorice, arheologice şi lingvistice.

Teoria originii nord-dunărene
Avansată de personalităţi ilustre ale culturii româneşti vechi şi moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P. Haşdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstraţii ştiinţifice convingătoare; astăzi această teză are numai valoare istorică.
Teoriile originii sud-dunărene

Formarea poporului român şi a limbii române la sudul Dunării, ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea aureliană, a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai ales de autori străini. Între ei diferenţele sunt majore, deşi acceptarea unei întinse zone sud-dunărene drept „patrie primitivă” a românilor constituie, fără îndoială, un punct comun deloc neglijabil.

Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr. J. Sulzer, care îşi propunea să demonstreze că „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian, că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că „valahii au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de acolo de primprejur, nu în Dacia”.

În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi teorie, fixând trecerea românilor la nordul Dunării la sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat următor”. Mai mult, el clădeşte un întreg sistem de ipoteze explicative – istorice şi lingvistice.

În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost omorâţi în masă dupa 106. Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie de forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze populaţiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost găsite dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi iar nişte inscripţii din alte provincii romane atestă prezenţa soldaţilor de origine dacă.

Din acea perioadă datează toponimele şi hidronimele care au fost transmise românilor şi au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut după anul 106, ba mai mult şi-au continuat existenţa în acelaşi teritoriu.