Motivatia

Motivatia - Omul nu este doar un sistem «reactiv», ci si unul «activ», capabil nu numai sa raspunda la incitatiile mediului ambiant, dar sa si actioneze asupra lui, sa aiba o activitate proprie, relativ independenta de influentele externe, sa emita anumite cerinte fata de ambianta si sa o asimileze in conformitate cu dinamica sa interna. Latura fundamentala a acestui activism o reprezinta motivatia.

Motivatia - Mecanismele de culegere si prelucrare a informatiei sunt elaborate in timpul “activitatii” subiectului care are la baza o structura nervoasa determinata genetic. In cursul acestei activitati se organizeaza perceptia, se formeaza deprinderile, este stocat continutul memoriei de lunga durata, se construiesc practicile de adaptare cel mai larg generalizabile. Pe de alta parte este evident ca toate aceste mecanisme au o valoare adaptativa doar in masura in care el este activ.

Deci, este deosebit de important sa se examineze factorii care declanseaza activitatea subiectului, care o orienteaza spre anumite scopuri, care permit prelungirea ei daca scopurile nu sunt imediat atinse, ori care o opresc la un moment dat. Acesti factori trebuie sa aiba efecte ”cantitative”; sub efectul stimularilor interne sau externe cu intensitate variabila. Ei aduc organismul in stare de actiune si ii sustin activitatea o perioada de timp in ciuda obstacolelor mai mult sau mai putin dificil de trecut. Acesti factori au si efecte “calitative”: la un moment dat ei determina organismul sa urmareasca un scop sau altul, sa stabileasca o anumita ierarhie intre scopurile posibile. Studiul motivatiei inseamna tocmai analiza acestor factori si a mecanismelor care le explica efectele.

Unele conditii de privatiune produc in organism o stare de “trebuinta”, cum ar fi foamea. Aceasta stare poate fi definita prin descrierea conditiilor care au generat-o (numarul orelor fara hrana) sau eventual prin masurari directe: greutatea subiectului fata de greutatea sa normala, procentul de glucoza din sange etc. Se constata ca organismele aflate in aceasta stare manifesta o activitate care poate fi mai intai generala, pentru ca apoi ea sa fie orientata spre cercetarea unor categorii specifice de “obiecte-scopuri”, (alimente). Multi psihologi caracterizeaza aceasta conduita ca fiind declansata de o “pulsiune” (sau “tendinta”, “impuls”).

Observam cum intre “trebuinta”, termen care serveste la caracterizarea unei anumite stari a organismului, si “pulsiune”, o notiune care serveste la “explicarea” conduitelor provocate de aceasta stare, exista o stransa legatura. Este adevarat ca pulsiunea poate fi declansata si de un alt mecanism decat trebuinta. Unui subiect caruia ii este foame i se poate deschide pofta de mancare la vederea unui aliment. In acest caz se va spune ca alimentul este un “incitator”.

Incitatorul este un excitant exterior al pulsiunii, in timp ce trebuinta este un excitant intern. Se observa cum acelasi aliment poate reprezenta un obiect-scop, a carui consumare va reduce pulsiunea unui subiect in stare de trebuinta, cat si un incitator, ce trezeste o pulsiune a unui subiect care nu se afla in aceasta stare. Rezulta astfel ca expresia “incitator” este utilizata si in cazul unui obiect perceput ca obiect-scop. Putem spune ca ea corespunde, in general unui obiect cu “valenta” pozitiva (sau negativa) pentru subiect.

Astfel, termenii “trebuinta” si “pulsiune” sunt utilizati uneori pentru a defini acelasi lucru. Daca se renunta la deosebirea dintre trebuinta si pulsiune, putem folosi termeni ca “motiv” sau “motivatie’, pentru a desemna continutul lor comun: factor care determina organismul sa actioneze si sa se indrepte spre anumite scopuri.

Pulsiunea provoaca deci o conduita care, in caz de reusita (atingerea si eventual consumarea obiectului-scop, schimbarea situatiei), pune capat acestei pulsiuni. Putem asimila pulsiunea (sau trebuinta) unei „tensiuni” si sa spunem ca o conduita motivata are ca scop „reducerea tensiunii”.