Oda in metru antic

Oda in metru antic - Eul liric se confesează se intoarce in trecut, când considera că tinereţea e veşnică. In acel moment, din trecut, moartea pare inexistentă, iar el, poetul era convins de apartenenţa sa la cele veşnice: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat in manta-mi". Echilibrul sufletesc se destramă atunci când se iveşte dragostea, cu suferinţa ei "dureros de dulce".

Intensitatea sentimentului e sugerată prin repetarea pronumelui de persoana a II-a: "tu" ("Când deodată tu răsărişi in cale-mi"). Strofa se îmbogăţeşte stilistic prin construcţiile oximoronice: "dureros de dulce" şi "voluptatea morţii". Odată cu trăirea sentimentului de dragoste, pentru poet începe o suferinţă nesfârşită; apare acum şi perspectiva morţii: "Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare".

Ideea sacrificiului prin iubire este ilustrată in următoarele două strofe cu exemple clasice din mitologia antică; patima datorată iubirii, femeii, este devoratoare: poetul (eul liric) îşi simte sufletul mistuit de o patimă erotică la fel de puternică precum chinurile fizice in care au murit Nessus şi Hercules din pricina intrigilor unei femei. Poetul (eul superior) nutreşte iluzia că ar putea renaşte din propria-i cenuşă (asemenea păsării Phoenix), că ar putea să se înalţe in sferele celeste, intr-un timp nedefinit, unde să-şi reînnoiască eternitatea.

In finalul poeziei este invocată liniştea care nu poate să apară decât după ce dispare cauza suferinţei, dragostea. Perspectiva ce se arată este moartea, "moartea-iubită", văzută ca mijloc de contopire cu marele univers. Cursul pe care-l urmează omul intre viaţă şi moarte este punctat de două verbe: "a învăţa" şi"a murii", acesta din urmă încheind periplul omului in plan terestru. "Nepăsare trista”, expresie a unei atitudini apolinice, face trimitere la atracţia Luceafărului, "nemuritor si rece".

Finalul poeziei, "Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!" sugerează o recăpătare a identităţii, o reîntoarcere in sine. Liniştea presupune o acceptare a destinului. Trăirile poetului sunt ale omului in general; la început nu acceptă ideea de moarte, apoi se revoltă, după care intervine liniştea trecerii in neant. Dar prin moarte, sufletul omului se întoarce la spiritul universal. In ipostaza de geniu, poetul, deşi fiinţă efemeră, tânjeşte după existenţa eternă.

Odă in metru antic = elegie romantică pe tema fortuna labilis (a sorţii schimbătoare)
Oda = specie a genului liric in care se dă curs unui elan admirativ pentru o idee, o persoană sau un eveniment

Oda lui M Eminescu este închinată omului de geniu condamnat să trăiască intr-o lume ostilă, in care resimte cu multă durere "trecerea". Poetul, omul de geniu speră că moartea il va ocoli, nu-i va distruge individualitatea eu-lui; speră că va renaşte asemenea păsării Phoenix.