Opera fantastica

Literatura fantastică prezintă doua mari extreme : feeria şi literatura ştiintifico-fantastică. Feericul este un univers miraculos care i se suprapune lumii reale fară să-i pricinuiască vreo pagubă sau să-i distrugă coerenta. Fantasticul, dimpotriva, se caracterizeaza printr-o intruziune brutala a misterului in cadrul vietii reale; el este legat in general de stările morbide ale conştiinţei care, in fenomenele de coşmar şi de delir proiectează în faţa ei imagini ale temerilor sale.

Un cercetător de marcă al fenomenului, Tzvetan Todorov, pune un mare accent pe ezitarea cititorului si a personajelor în privinţa naturii fenomenului perturbator. Dacă cititorul (sau personajul care trăieşte ezitarea) opteaza pentru o solutie raţională, atunci naraţiunea intra in sfera straniului, dimpotrivă, dacă el acceptă o explicaţie supranaturala, se patrunde in domeniul miraculosului.

Fantasticul este deci identificat cu efemerul răgaz al ezitării cititorului sau al pesonajului, el nu durează decât doar atât cât ţine ezitarea. Definit în raport cu realul si imaginarul, fantasticul îi apare lui Tzvetan Todorov drept “ezitarea cuiva care nu cunoaşte decat legile naturale pus fată in fată cu un eveniment in aparentă supranatural”.

Definitia “ideală” a fantasticului incă nu a fost gasită şi e puţin probabil sa se gasească vreodata una in masura sa-l circumscrie sub toate aspectele sale. Fantasticul explorează spaţiul launtric; el este legat de imaginaţie şi exprima iesirea din automatismele zilnice, abandonarea rutinei, “visul treaz al individului”. Se stabilesc astfel relaţii intre normal si supra-normal.