• Administratie
• Agronomie
• Astronomie
• Automatica

• Biologie
• Chimie
• Contabilitate
• Drept

• Economie
• Engleza
• Filozofie
• Finante-Banci

• Fizica
• Franceza
• Geografie
• Informatica

• Istorie
• Jurnalism
• Management
• Marketing

• Matematica
• Mecanica
• Medicina
• Psihologie

• Publicitate-PR
• Religie
• Romana
• Stiinte Politice

Vezi toate materiile

Home : Referate Istorie : Problema nationala in imperiul otoman

Problema nationala in imperiul otoman

Constituirea naţiunilor, ca entităţi comunitare pretinzând a avea personalitate politică, este un fenomen istoric indisolubil legat de apariţia şi afirmarea la scară planetară a unei ideologii–naţionalismul. Spre deosebire de alte ideologii, naţionalismul a dovedit eficienţă maximă în clarificarea unei vechi probleme de conştiinţă a personalităţii umane – identitatea, element care i-a conferit legitimitate politică şi audienţă socială, în pofida ambiguităţilor evidente ale eşafodajului său de principii şi practici discursive.

Poate de aceea, naţionalismul reflectă însăşi discontinuitatea istoriei, lipsa de regularitate a devenirii umane, dar şi continua transformare istorică a societăţii. Ca fenomen istoric, naţionalismul se dovedeşte a fi plural, confuz, dezordonat, ireductibil la câteva trăsături definitorii. Deseori, naţionalismul a produs mituri stranii care au fost acceptate necritic ca normale şi raţionale. Naţionalismul modern timpuriu este indisolubil legat de conceptul statului naţional, afirmat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în contextul revoluţiilor americană şi franceză şi care a acreditat principiul suveranităţii naţionale, potrivit căruia naţiunile au dreptul natural şi imprescriptibil de a se organiza ca state suverane.

Pe de altă parte, la nivelul solidarităţilor şi emoţiilor colective care îi sunt caracteristice, naţionalismul a fost interpretat ca o religie seculară, bazată pe „fuziunea patriotismului cu conştiinţa naţionalităţii” . Principiul naţionalităţilor consacrat ca lege internaţională fundamentală, pentru crearea statelor naţionale unitare independente şi suverane în timpurile moderne, are adânci rădăcini istorice. Sentimentul naţional, voinţa naţională s-au manifestat în forme specifice în istoria tuturor popoarelor, de-a lungul timpului.

Patria – noţiune veche, cu semnificaţii foarte largi – este teritoriul pe care există o comunitate de oameni cu o civilizaţie comună, este locul unde s-a dezvoltat această civilizaţie; conservarea şi apărarea acestui teritoriu, alungarea invadatorului este o veche formă a patriotismului, reacţia firească şi colectivă a celor invadaţi.

II. LUMEA NEMUSULMANĂ DIN IMPERIUL OTOMAN
Cercetând trecutul popoarelor turce, învăţatul francez I. Deguignes ajunsese, încă pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, la convingerea că „turcii sunt atât de răspândiţi, încât istoria lor se leagă aproape de istoria tuturor neamurilor” . Istoria turcilor-otomani i-a interesat cel mai mult pe europeni, datorită faptului că Imperiul otoman a influenţat direct desfăşurarea istoriei universale timp de peste şase veacuri. Referindu-se la faptul că pentru europeanul de astăzi cuvântul Türk reprezintă echivalentul lui otoman (Osmanh), savantul Claude Cahen scrie: „În ciuda slăbirii şi, în cele din urmă, a destrămării Imperiului otoman, nimeni nu poate contesta că totuşi acesta a fost cea mai mare realizare a turcilor din punctul de vedere al formării de state şi că tocmai istoria acestui imperiu se cunoaşte cel mai bine”.
Imperiul otoman s-a format ca urmare a înglobării unui conglomerat de popoare islamice şi creştine, fiecare din ele având anumie particularităţi etnico-sociale sau politice.

Cucerirea lumii arabe propriu-zise, ca şi a celei arabizate până la instaurarea dominaţiei turceşti, creaseră condiţii propice pentru afirmarea Imperiului otoman drept unica forţă politică în evoluţia Islamului, ca religie şi ca sistem de organizare a statelor musulmane. Aceasta pusese din nou la ordinea zilei realizarea unicităţii comunităţii islamice, reprezentată de un singur calif, de astă dată, în persoana sultanilor otomani. „În cadrul acestei comunităţi musulmane, populaţiile neislamice erau tratate, în principiu, după legea Şeriatului, dar prin prisma doctrinei hanefite, după numele lui Ebu-Hanife (699-769), care era o doctrină susceptibilă de adaptări la condiţiile noi ce se creau în desfăşurarea istoriei Islamului” .

În cazul teritoriilor cu administraţie specific otomană, popoarele creştine erau supuse unei taxe de capitaţie numită gizia (cizye), iar teritoriile autonome plăteau ca tribut un haraci global numit adeseori şi gizia, cum au fost, de pildă, cele trei ţări româneşti.
Privilegiile acordate încă de sultanul Mehmed al II-lea, după cucerirea Constantinopolului (1453), au creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea grupurilor nemusulmane în comunităţi separate, iar scutirea lor de la obligaţii militare, până aproape de sfârşitul Imperiului otoman, le-a permis acestora să-şi îndrepte activităţile lor spre îndeletniciri civile, remarcându-se îndeosebi în domeniul comerţului sau ca armatori. Aceasta le oferea totodată şi posibilitatea de a-şi lărgi orizontul lor cultural şi politic, în contactul permanent cu lumea dinafară.

Ele s-au impus, astfel, nu numai în comerţul otoman, dar şi în domeniul industriei, exploatând o serie de surse productive, ceea ce va înlesni formarea, relativ timpurie, a unei burghezii creştine, mai ales în râdul populaţiei greceşti din Imperiul otoman. Prevederile legislatiei turceşti constituiau alte motive de acumulări de fonduri, folosite de creştini fie în scopuri comerciale, fie în alte scopuri productive. În multe cazuri se reglementa chiar şi dreptul de succesiune în cadrul lumii creştine, inclusiv dreptul de stăpânire funciară, oarecum diferită de principiile Islamului şi apropiată de dreptul clasic de proprietate. De acest drept s-a bucurat îndeosebi clerul creştin care dispunea de întinse proprietăţi funciare prin intermediul bisericii ortodoxe.

Treptat, imixtiunea continuă a statelor europene, fie prin reprezentanţii lor, fie pe baza clauzelor din Capitulaţii sau din tratatele de pace, a slăbit şi mai mult aplicarea unor astfel de legi prohibitive ale Islamului, recunoscându-se oficial dreptul de „reparare şi de reînnoire a bisericilor fără a se pune piedici”. Convieţuirea islamo-crestină a dus la formarea unor tradiţii comune, iar menţinerea legăturilor dintre ieniceri şi rudele lor rămase creştine, ca şi încadrarea unor elemente nemusulmane în diferite sectoare ale societăţii otomane au lărgit tot mai mult bazele autonomiilor etnico-religioase din cadrul societăţii otomane, mai ales dacă ele nu afectau interesele politice ale administraţiei turco-islamice. Această situaţie de fapt explică de ce anume, chiar şi în perioadele de adâncire a spiritului fanatic al Islamului, nu au putut fi puse în practică nici propunerile privitoare la desfiinţarea tuturor bisericilor din Constantinopol sau din alte parţi ale Imperiului şi nici hotărârea unor sultani, de a-i converti cu forţa la Islam pe toţi creştinii de atunci, din cuprinsul Imperiului, asemea măsuri sau porunci fiind oprite de înşişi şefii religiei mahomedane, cum erau Muftiii.

Autonomia „lumii nemusulmane” din cadrul societăţii otomane se manifesta si sub aspect cultural. De acest lucru vor beneficia îndeosebi grecii, care îşi vor organiza treptat un adevărat sistem de învăţământ, de toate gradele şi pe tot cuprinsul Peninsulei Balcanice.
După unele mărturii, „şcolile de sate funcţionau pe lângă biserici, ca şi, mai ales, cele din oraşe” , iar la începutul secolului al XVII-lea vor lua fiinţă şcoli superioare, în frunte cu Academia din Fanar (la Constantinopol), care va fi condusă un timp de vestitul filosof Théophile Corydaleé. Treptat, noi centre de cultură vor apărea în provinciile Imperiului otoman, lărgindu-se astfel condiţiile pentru „renaşterea culturii popoarelor creştine din cadrul societăţii otomane”.

Toate acestea prevăd evoluţia specifică a Imperiului otoman sub aspectul reglementării modului de viaţă a supuşilor creştini, fără a se aplica întocmai normele Şeriatului privitoare la categoria zimmi, adică supuşi nemusulmani ai unui stat musulman. Însuşi termenul de raia (re’ya), s-a referit multa vreme atât la musulmani cât şi la populaţia creştină. Chiar şi în timpul convorbirilor turco-ruse din preajma păcii de la Bucureşti (1812) autorităţile otomane se declarau pentru sensul larg al termenului raia, susţinând că „după părerea Înaltului-Devlet (adică a Imperiului otoman), când se spune raia, aceasta cuprinde atât pe musulmani cât şi pe nemusulmani” . Abia mai târziu i s-a conferit termenului de raia o semnificaţie politică, prin el înţelegându-se doar populaţia creştină din Imperiul otoman.

Factorii externi vor da impulsuri noi mişcării de eliberare naţională, care îşi aveau cauzele lor profunde în însăşi dezvoltarea social-economică şi politico-ideologică a popoarelor supuse Imperiului otoman. În felul acesta, problema naţionalităţilor din societatea otomană se va complica din ce în ce mai mult, luând caracterul unei probleme internaţionale şi devenind unul din aspectele cele mai importante ale „Chestiunii orientale” în evoluţia ei din ultimele veacuri, când istoria otomană se va caracteriza prin izbucnirile permanente ale popoarelor supuse, pentru formarea unor state naţionale.

III. RAPORTURILE INTER-ISLAMICE
Nu poate fi constestat faptul că statul otoman s-a consolidat, printre altele, şi pe fundalul idealului islamic al djihad-ului ...