State nationale si multinationale in sec XIX

State nationale si multinationale in sec XIX - Cea de-a doua jumătate a secolului este marcată de încercările de realizare a unităţii naţionale de către unele popoare, precum este cazul românilor, italienilor şi germanilor.State nationale si multinationale in sec XIX

State nationale si multinationale in sec XIX - A. ROMÂNIA- MODELUL PLEBISCITAR-DIPLOMATIC

Constituirea României moderne, evoluţia statului şi a societăţii se află sub semnul obiectivelor revoluţiei de la 1848 şi al confruntării de idei între cele două grupuri politice: liberalii şi conservatorii. Disputa a fost legată, mai ales, de „modelul” care trebuia preluat şi de ritmul schimbărilor. Liberalii susţineau o occidentalizare rapidă, pe când conservatorii doreau o schimbare lentă, în concordanţă cu tradiţiile româneşti. Obiectivele Revoluţiei de la 1848 vor constitui repere ale evoluţiei viitoare.

Puternicul curent unionist existent în rândul românilor, precum şi interferarea intereselor Marilor Puteri în SE Europei au făcut unirea Principatelor Române să devină o problemă europeană. Ea a fost discutată la Congresul de pace de la Paris (1856), care punea capăt Războiului Crimeei (1853-1856).

Cele 7 puteri prezente la Paris (Franţa, Anglia, Rusia, Imperiul Otoman, Prusia, Regatul Sardiniei şi al Piemontului, Imperiul Habsburgic) au avut atitudini diferite, dictate de propriile interese: în favoarea unirii s-au pronunţat Franţa, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia, iar împotrivă s-au declarat Austria şi Turcia.

Deciziile adoptate în Tratatul de pace prevedeau intrarea Principatelor Române sub graniţa colectivă a puterilor europene, alegerea (în Moldova şi Ţara Românească) a unor Adunări ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a 3 judeţe din sudul Basarabiei (teritoriu anexat de Rusia în 1812), libertatea navigaţiei pe Dunăre etc.

Pentru înfăptuirea unirii Principatelor, românii au folosit cu abilitate calea plebiscitar-diplomatică. Adunările ad-hoc, cuprinzând reprezentanţi aleşi din diverse categorii sociale, au exprimat în 1857 voinţa de unire a Principatelor sub un principe străin şi au solicitat neutralitate politică internaţională.

Dar puterile europene întrunite la Paris în 1858 pentru a lua în discuţie cererile Adunărilor ad-hoc, au adoptat o Convenţie care prevedea o unire formală: statul urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având domn şi înstituţii proprii; se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani – elabora proiecte de legi în interes comun, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie; se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii ş.a.).

Aşadar, Convenţia de la Paris nu împlinea, dar nici nu anula speranţa de unire a Principatelor Române. Pentru înfăptuirea unirii Principatelor, a fost identificată o soluţie care respecta Convenţia de la Paris şi punea puterile europene în faţa faptului împlinit. Astfel, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au ales ca domn aceeaşi persoană, pe cunoscutul revoluţionar paşoptist Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie în Ţara Românească).

Se îmbinau astfel cu abilitate două căi: cea plebiscitară – susţinerea de către populaţie, atât în mod direct, cât şi prin reprezentanţii aleşi în cele două Adunări elective; şi cea diplomatică – respectarea prevederilor Convenţiei de la Paris. 24 ianuarie a devenit ziua Unirii Principatelor şi a formării statului naţional modern român.

În timpul domniei lui Cuza (1859-1866) s-au pus bazele României moderne, şi s-a consolidat unirea, s-au diversificat instituţiile şi s-a întărit autonomia ţării în raport cu Marile Puteri.

CONSOLIDAREA UNIRII (1859-1862). În această perioadă, Cuza a desfăşurat o intensă activitate internă şi externă prin care a consolidat Unirea. Pe plan intern, a unificat administraţia telegrafului şi vămile, circulaţia monetară, armata, a unificat stemele, a stabilit capitala la Bucureşti, a iniţiat măsuri pentru uniformizarea legislaţiei. Pe plan extern, a întreprins diverse acţiuni diplomatice: memorii către puterile europene, vizite la Istanbul.