Timp si infinit

Demonstrarea unidimensionalităţii timpului (chiar când acesta este gândit ca volum) şi în cadrul acesteia — a sensului timpului dinspre trecut spre viitor — nu este epuizată de teoretizarea momentului de succesiune în relaţia cauzală, în teoria relativităţii, fenomenul de dilatare a timpului precizează transformările posibile ale timpului în trecerea de la un sistem de referinţă la altul, prin aceea că acest fenomen (ca fenomen de relaţie) nu schimbă întru nimic sensul desfăşurării evenimentelor dinspre trecut spre viitor în sistemul propriu de referinţă.

Fenomenul dilatării duce doar la mărirea distanţei dintre evenimente în cazul raportării unui sistem de referinţă la altul.
Concluziile teoriei relativităţii întregesc deci argumentul relaţiei cauzale şi cu conservarea sensului în cazul succesiunii unor evenimente, chiar dacă acestea nu sunt legate cauzal între ele.

Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al timpului sunt sistemele variabile. Astfel, în sistemele reale termodinamice starea mai probabilă urmează stărilor mai puţin probabile. Această caracteristică este redată de conceptul de entropie. Creşterea entropiei înseamnă creşterea stării de dezordine în raport cu ordinea, deci existenţa unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate.

In sistemele, în care predomină ramura ascendentă, putem vorbi despre un sens al desfăşurării proceselor invers celui dintâi, sens de creştere a ordinii, de creştere a opoziţiei la dezordine. Această trăsătură, caracteristică sistemelor cibernetice autoreglatoare, a primit de aceea denumirea de negenlropie.

În orice caz, cu cât schimbările sistemelor depind mai mult de istoria lor anterioară, cu cât se poate aplica mai adecvat conceptul de „îmbătrânire" a sistemului sau cel de mişcare progresivă, cu atât sistemul are mai multe note de ireversibilitate.

Desigur, problema sensului curgerii timpului poate fi corelată cu cea a reversibilităţii şi ireversibilităţii lui. Reversibilitatea timpului va fi corelată cu posibilitatea curgerii evenimentelor în sens invers, cu reversibilitatea schimbărilor, ireversibilitatea cu imposibilitatea întoarcerii spre faze, etape, evenimente anterior parcurse, cu ireversibilitatea schimbărilor.

In descifrarea acestor aspecte, ştiinţa contemporană aduce argumente preponderente în sprijinul ireversibilităţii, deşi nu anulează, cu totul ideea momentelor, aspectelor de reversibilitate parţială pe fondul ireversibilităţii fundamentale.

Cu alte cuvinte, în curgerea eternă dinspre trecut spre viitor este posibilă si schimbarea dinspre A spre B şi schimbarea dinspre B spre A', analog cu A, dar având — de bună seamă — particularităţile sale. în sistemele mai simple predomină aspectele de reversibilitate a tipurilor de procese, nu a proceselor concrete, care — în curgerea timpului — sunt de fiecare dată altele.

Ecuaţiile reversibile ale dinamicii, ale câmpului electromagnetic nu pun problema scurgerii reale a timpului, ci posibilitatea principială de desfăşurare a fenomenelor studiate în ambele sensuri, fără ca să existe mijloace de detectare a stărilor ulterioare faţă de cele anterioare.
Fără să fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate (în acest al doilea sens), în colţul nostru de Univers se poate vorbi de o săgeată a timpului, legată de ideea de progres.

Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentală a timpului la întregul Univers se leagă de ideea dialectică a inepuizabilităţii calitative şi cantitative a materiei în mişcare, de infinitatea posibilităţilor de structurare şi de interacţiune caracteristice Universului.

De existenţa trăsăturilor de ireversibilitate a timpului, ireversibilitate concepută ca trecere de la trecut spre viitor şi nici o dată invers, se leagă în filosofarea asupra timpului şi constatarea că timpul apare ca unitate între real (timpul scurs) şi posibil (timpul nescurs), ca naştere a realului din posibil şi a posibilului din real.

Varietatea calitativă a structurilor temporale
Treptat se conturează pentru secolul XX, tot mai insistent, abordarea diversificată calitativ a timpului. Specificitatea coordonatei temporale obligă la diferenţierea între timpul cosmic (astronomic), timpul fizic, cel biologic, uman (individual şi social).