Dogmatica religioasa

Religia e matricea in care s-a zamislit cultura, faclia vietii din care s-au aprins toate luminitele valorilor morale si culturale. Din religie s-au nascut asezamintele si organizatiile sociale care au contribuit efectiv la civilizarea, emanciparea si ameliorarea omului.Stiinta, ca sistem distinctiv al vietii sociale, s-a instituit relativ tarziu in istoria devenirii umane. Se poate vorbi, desigur, de stiinte incepand cu antichitatea, dar nu de sistemul stiintei, care este produsul epocii moderne.

Constituita ca sistem sau manifestata sub forma disciplinelor care s-au nascut incepand cu antichitatea si au evoluat cumva pe carari singuratice pentru a se intalni numai sporadic in personalitatea unor genii, stiinta este un produs social, cu radacini adanci in sistemul vietii materiale, ce se instituie ca expresie superioara a unui atribut imanent fiintei umane: cunoasterea.Contradictia dintre stiinta si religie nu se reduce la aspectul pus in evidenta de dimensiunea timpului conform caruia ideile religioase au fost elaborate in cea mai mare masura in perioada copilariei neamului omenesc, pe cand adevarurile stiintifice sunt rodul maturizarii si maturitatii sale.

Conflictul, cum spune Florin Georgescu, reprezinta forma dezvoltata a contradictiei de principiu dintre cunoastere si falsa cunoastere.
Totusi, intre religie si stiinta nu exista o contradictie, un conflict, ci mai degraba sunt doua moduri ale aceleasi realitati. De fapt, inainte de Revolutia Franceza, in cultura europeana, nici nu se punea problema unei separatii intre stiinta si religie.Pe parcursul secolelor de dinaintea Revolutiei franceze s-au petrecut multe evenimente graitoare pentru relatia stiinta - religie si multe personalitati au pus in discutie controversata relatie.Astfel, gandirea antica a fost printre primele care a cunoscut separatia intre religie si stiinta.

Pe atunci, mari filosofi precum Democrit, Platon sau Aristotel porneau din lumea ideilor stiintifice si ajungeau la concluzii teologice, Democrit admitand existenta sufletului, iar Aristotel concepand pe Dumnezeu ca fiind primul motor nemiscat al lumii.Mai departe, in Evul Mediu dominat de aristotelism si platonism, teologii crestini si chiar cei necrestini au contribuit la dezvoltarea cunoasterii umane in general.

Renasterea a culminat cu descoperiri fantastice pentru dezvoltarea stiintei, cu ajutorul unor ganditori precum Giordano Bruno, Galileo Galilei, Kepler si altii. Desi majoritatea acestor ganditori erau considerati, in mod eronat, atei, ei admiteau existenta lui Dumnezeu, dar il identificau in sens panteist cu natura.Incepand cu Revolutia Franceza si cu iluminismul s-a pus accentul pe stiinta, iar Dumnezeu a fost inlocuit cu omul considerat a fi centrul universului.
Pozitivismul, materialismul mecanist si, mai apoi, materialismul marxist au dus pana la ultimele consecinte aceasta conceptie.3