Introducere in drept european

Apoi s-au impus drepturile sociale, economice si culturale, drepturile din a doua generatie (cum ar fi dreptul la munca, dreptul la educatie, dreptul la protectia sociala etc.). Daca drepturile civile si politice nu presupuneau, in principiu, si actiuni concrete din partea statului in afara abtinerii in fata libertatii persoanei (erau si mai sunt numite si drepturi negative) drepturile sociale, economice, si culturale implica din partea statului actiuni, masuri, garantii. Drepturile din a doua generatie sunt recunoscute tuturor indivizilor, dar nu in considerarea calitatii lor de fiinta umana, ci ca membri ai unor categorii sociale determinate (pe baza unor criterii aflate in stransa legatura cu sistemul de productie sau cu starea lor sociala sau economica).

Pe fondul sporitei internationalizari a conceptului de drepturi ale omului, s-a impus o a treia generatie de drepturi, denumite drepturi de solidaritate (cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu inconjurator sanatos etc.). Ele exprima noi aspiratii sociale si politice, pe care orice individ le poate opune in mod valabil puterii publice.

Aceste drepturi ridica insa mai multe semne de intrebare, caci nu este inca foarte clar daca titularul lor este individul sau umanitatea in ansamblul sau (in nume propriu sau in seama si pentru binele tuturor); la fel, nu este inca foarte clar daca puterea publica este cea nationala sau una internationala. Cert insa este faptul ca ele nu pot fi realizate in continutul lor de fiecare stat in parte, ci presupun necesitatea cooperarii statelor.

Dreptul la viata si la integritate fizica si psihica
(1) Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant. 3) Pedeapsa cu moartea este interzisa.

Libertatea individuala
(1) Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile.
(2) Perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege. (3) Retinerea nu poate depasi 24 de ore.
(4) Arestarea preventiva se dispune de judecator si numai in cursul procesului penal.

(5) In cursul urmaririi penale arestarea preventiva se poate dispune pentru cel mult 30 de zile si se poate prelungi cu cate cel mult 30 de zile, fara ca durata totala sa depaseasca un termen rezonabil, si nu mai mult de 180 de zile.

(6) In faza de judecata instanta este obligata, in conditiile legii, sa verifice periodic, si nu mai tarziu de 60 de zile, legalitatea si temeinicia arestarii preventive si sa dispuna, de indata, punerea in libertate a inculpatului, daca temeiurile care au determinat arestarea preventiva au incetat sau daca instanta constata ca nu exista temeiuri noi care sa justifice mentinerea privarii de libertate. (7) Incheierile instantei privind masura arestarii preventive sunt supuse cailor de atac prevazute de lege.

(8) Celui retinut sau arestat i se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau ale arestarii, iar invinuirea, in cel mai scurt termen; invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. (9) Punerea in libertate a celui retinut sau arestat este obligatorie, daca motivele acestor masuri au disparut, precum si in alte situatii prevazute de lege.

(10) Persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. (11) Pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata. (12) Nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in temeiul legii. 13) Sanctiunea privativa de libertate nu poate fi decat de natura penala.