Teoria generala a dreptului - Conceptul de drept

(1) Teoria generala a dreptului are ca obiect de studiu abordarea teoretica, generala, a dreptului in intregul sau, studiul global al dreptului ca fenomen social, cu functiile si formele sale de manifestare.

Deoarece teoria generala a dreptului studiaza dreptul in ansamblul sau, in generalitatea si integralitatea sa, studiaza ordinea juridica in globalitatea sa, ea formuleaza definitia dreptului, conceptele si categoriile specifice dreptului si cu care opereaza toate stiintele juridice. De asemenea, ea formuleaza o serie de principii generale valabile pentru toate stiintele juridice. De exemplu: principiile legalitatii, ale suprematiei legii, neretroactivitatii legii, prezumtiei de cunoastere a legii: nimeni nu se poate scuza ca nu cunoaste legea.

Teoria generala a dreptului studiaza, de asemenea, metodologia de cercetare folosita de stiinta dreptului, precum si corelatia dintre drept si putere, dintre drept si stat.(2) Teoria generala a dreptului este, evident, o stiinta, intrucat ea opereaza cu concepte, teorii, principii si legitati, dar are si o importanta practica, caci serveste nemijlocit procesul de elaborare si aplicare a dreptului.

(3) Teoria generala a dreptului este, evident, si o disciplina de invatamant, avand un caracter de introducere in studierea stiintelor juridice. Aceasta disciplina introduce studentul in lumea dreptului, ii deschide portile universului juridic, al justitiei, are rolul de a-l inarma cu o serie de notiuni, concepte si definitii inerente si in studierea Dreptului Comunitatii Europene, in intelegerea notiunii de stat de drept si de faurire a democratiei. Mai mult ca oricand, dreptul are o importanta covarsitoare pentru dezvoltarea societatii noastre.
Conceptul de drept. Definitia dreptului.

Pentru a raspunde la intrebarile ce este dreptul si care este esenta si care sunt particularitatile sale, adica prin ce se deosebeste de alte fenomene sociale cu rol si functii asemanatoare in societate, trebuie sa ne insusim o terminologie adecvata.

(1) Cuvantul drept si corespondentele sale din alte limbi: droit, diritto, dereche, dereito, Recht deriva din latinescul directus care evoca sensul de direct, rectiliniu, adica o regula de conduita fara specificarea continutului. In limba romana, ca de altfel si in numeroase alte limbi, termenul drept este folosit in doua sensuri si anume: (a) ca ansamblu de reguli juridice de conduita sau normele juridice din societate, denumit si drept obiectiv si (b) dreptul ce apartine unei persoane (fizice sau juridice) in temeiul normei juridice, pe care-l denumim drept subiectiv.

Dreptul obiectiv si dreptul subiectiv nu sunt doua notiuni antinomice, asa cum poate parea la prima vedere. Dreptul obiectiv nu vrea sa insemne ca ansamblul de norme juridice cuprinse in legi au o existenta independenta de vointa, interesul si constiinta oamenilor, asa cum au legile si fenomenele naturii. Dimpotriva, dreptul obiectiv exprima vointa si interesele societatii sau ale unor grupuri sau categorii sociale, interese fixate si obiectivate in norme juridice sub forma de legi sau alte acte aparate de puterea publica.

Deci, cand avem in vedere ansamblul normelor juridice, indiferent de forma pe care au imbracat-o de-a lungul timpului (legi, obiceiuri, acte), avem in vedere dreptul obiectiv. Daca vorbim insa de drepturile unei persoane (fie o persoana fizica, fie o persoana juridica), cum ar fi dreptul de proprietate asupra casei, terenului, asupra firmei comerciale, dreptul la vot, dreptul la salariu etc., atunci vorbim de dreptul subiectiv pe care persoana fizica il foloseste si il exercita.

Evident, drepturile subiective sint legate organic de dreptul obiectiv, caci drepturile su- biective nu exista fara a fi prevazute in norme juridice. Evident ca si existenta dreptului obiectiv ar ramane fara sens, daca prescriptiile normelor sale nu s-ar realiza prin drepturi subiective in relatii interumane. Prin urmare, drept obiectiv si drept subiectiv ca notiuni fundamentale de drept, nu numai ca nu sunt antinomice, dar se conditioneaza reciproc, adica: drepturilor subiective le corespund obligatiile juridice.

Trebuie sa remarcam insa ca dreptul obiectiv sau ansamblul normelor juridice formeaza pilonul central, deoarece spre el sau de la el iradiaza toate celelalte manifestari ale fenomenului juridic cum ar fi: teoriile, ideile, relatiile si drepturile subiective. In unele limbi, pentru cele doua ipostaze ale dreptului se utilizeaza chiar notiuni diferite: law (drept obiectiv) si right (drept subiectiv).
Romanii distingeau intre norma agendi (drept obiectiv) si facultas agendi (drept subiectiv).

(2) Un alt termen ce evoca domeniul dreptului este si adjectivul juridic. Etimologia cuvantului este latinescul jus (drept). Cuvantul juridic este absolut indispensabil pentru a putea desemna ipostaze ale existentei si manifestarii dreptului in viata sociala. Astfel, vorbim de acte juridice, raporturi juridice, constiinta juridica, norme juridice, reglementare juridica, doctrina juridica, stiinte juridice, limbaj juridic s.a.

(3) Ce este prin urmare dreptul?
Dreptul este un ansamblu de norme sau reguli de conduita obligatorii destinate a reglementa comportarea oamenilor in societate. Ele consfintesc drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor in relatiile lor reciproce, a caror respectare este asigurata la nevoie de catre forta publica.

Specificul acestor norme fata de alte norme sociale, finalitatea sau scopul acestor norme, mecanismul lor de actionare in societate, legaturile dreptului cu statul, cu puterea publica, toate aceste aspecte se constituie in tot atatea ramuri si capitole de drept.

Omul nu poate trai decat in societate si orice societate umana are nevoie de organizare, ordine si disciplina. Regulile si normele menite a organiza convietuirea oamenilor, a le armoniza si orienta interesele constituie normele de drept.

Evolutia societatii umane a confirmat dictonul ubi societas, ibi ju (unde este societate, acole este drept). Aristotel spunea ca omul este o fiinta politica, zoon politikon.Omul, ca fiinta sociala, traieste intr-o colectivitate in care se formeaza anumite norme de conduita care la inceput au fost mai simple, mai rudimentare, dar care s-au constituit inca din vechime in adevarate momente legislative.

Asa sunt de exemplu: legile lui Manu, in India, Codul lui Hammurabi la evrei, Legea celor 12 table la romani, Legile lui Solon la greci etc. Cu aceasta trecem la capitolul urmator si anume la Aparitia si dezvoltarea istorica a dreptului.