A doua elegie

A doua elegie
Pe lângă precizarea lui Nichita, să mai notăm că poemul nu a fost scris în decembrie 1965, fiind adăugit an¬samblului nu doar din pricini sentimentale, ci şi din ra¬ţiuni de construcţie a vo¬lu¬mului.
Elegia a doua, a treia şi a patra alcătuiesc o mini-trilogie a is¬toriei ideilor reli¬gioase a umanităţii, în cele trei momente decisive: Pre¬istoria, Antichitatea şi Evul Mediu. Mai mult, ele împreună răs¬pund la prima întrebare a triadei ce al¬că¬tuiesc Marea Taină: de unde venim?, spulberând negura istoriei pentru a lăsa în lumină adevăruri doar intuite.

A doua elegie
La un moment dat, Nichita a zis: “Călătoria şi Răz¬boiul, (sunt) cele două tră¬sături ale paleo-istoriei umane…” (Respirări, 1982, p.112). Dacă la această com¬binaţie ală¬tu¬răm şi Politeismul (lu¬cru perfect jus¬tificat) obţinem esen¬ţializarea primului ciclu elegiac: Politeismul = Elegia a doua, Preistoria; Călătoria = Elegia a treia, Antichitatea; Războiul = Elegia a patra, Evul Mediu.
Pe de altă parte, avem convingerea că Nichita nu a po¬zi¬ţionat întâmplător această poezie în structura vo¬lumului. Ştiinţa nu¬merelor sacre nu i-a fost străină po¬etului. Doi în¬seamnă deopotrivă pozitiv şi ne¬gativ, alb şi negru, masculin şi fe¬minin, deci cuplul, pe¬rechea şi cores¬punde legii polarităţii (a dualităţii), care spune că identicul, con¬trastul şi com¬ple¬mentarul se atrag reciproc. Semnul gra¬fic este cercul (nu oul - naşterea, ci perfecţiunea).

“O dată cu existenţa se naşte şi inerţia per¬petuării ei. O dată cu 1 se naşte 2. Doi e asi¬gu¬rarea lui unu, însă fără de mi¬ra¬colul lui unu. Uni¬ci¬tatea eter¬nă nu e cu putinţă. Doi este po¬se¬si¬u¬nea lui unu” (Respirări, p. 103).
La începuturile sale, omenirea, se ştie, era profund mistică, super¬stiţi¬oa¬să şi re¬ligioasă. Fiecare frunză sau pia¬¬tră năştea o di¬vinitate că¬reia oamenii se grăbeau să i se închine. Politeismul se purta ca o broşă pe reverul fie¬cărei comunităţi sau civilizaţii. Şi divinităţile erau abundente încât “în fiecare scorbură era aşezat un zeu”. Ba mai mult, “dacă se crăpa o piatră repede era adus şi pus acolo un zeu. Era de ajuns să se rupă un pod, ca să se aşe¬ze în locul gol un zeu”.

A doua elegie
Asistăm la un spectacol cu o inflaţie de divinităţi. O operaţie con¬ştientă (şi ne¬ce¬sară) pentru a sublinia opoziţia cu monoteismul dus până la extrem în Ele¬gia a patra. În cazul de faţă, avem de-a face cu un po¬li¬teism dus până la extrem.

“Zeii greci şi cei latini, imaginaţi cu trupuri umane şi în¬vestiţi cu o biologie şi o psihologie semiumană - nu sunt altceva decât nişte simple pietre de hotar care despart men¬talitatea greco-latină de cea a întregului rest al lumii contemporane ei, lume de o natură cosmică, mistică…” (Ni¬chi¬ta Stănescu, Res¬pi¬rări, 1982, p. 137).
Spaţiul geto-dac era şi el populat cu zei, între care do¬minau Gebeleizis – “vechiul zeu celest, patronul clasei a¬ris¬tocrate şi mili¬tare, tarabostes” – şi Zalmoxis, zeul misterelor, “maestrul iniţierii, cel care conferă imortalitate”.

A doua elegie
Mircea Eliade e de părere că, la un mo¬ment dat, clasa sacerdotală e posibil să fi operat un anumit sincretism între cei doi , însă fără a inaugura monoteismul religiei geto-dace, aşa cum opi¬nează Vasile Pârvan în Getica.Nichita nu şi-a propus să-l amendeze pe Vasile Pârvan de¬di¬cându-i elegia a doua, ci, fidel artei sale poe¬tice, să-i elogieze ideea privind-o în opoziţie, în oglin¬dă, ex¬pan¬dându-i extrema opusă.