Acasa de Fanus Neagu

Referat despre Acasa de Fanus Neagu
In nuvelele noi Fanus Neagu este un observator al conflictelor sociale. Asadar nuvela Acasa de fanus Neagu este elocventa in acest sens. In nuvela Acasa de Fanus Neagu nu se intampla nimic senzational, povestirea arata stapanire si o vointa programatica de „ariditate“. O batrana se intoarce, insotita de un nepot, in satul de unde fusese alungata.

Ea are sentimentul mortii apropiate si vrea sa-si afle sfarsitul in casa unde nascuse noua copii si-i murise barbatul. Dar casa e transformata, acum, intr-o institutie publica, si primarul Pavel Odangiu e intolerant:„— Am venit sa mor, Pavele. Tu esti primarul, du-te si lasa-ma cu Eremia, vreau sa mor in odaia mea. Ala e scaunul meu, l-am invelit cu material de la Braila.

— Ce-mi pasa mie de povestile voastre?! Aici e Sfatul Popular, discutam treburile comunei.— Trebuie sa ma lasi, ceru batrana. Un sfert de ceas, si gata.In odaia asta, tu stii bine, am nascut noua copii. Unde-i lada aia de fier era patul. Acolo au zacut si mi s-au stins patru baieti. Tot acolo mi-a murit si omu. Iti imprumuta plugul, primavara.
— Asculta, striga Odangiu la Eremia, scoate-o de-aici!
— Nu, zise batrana, nu mai e timp.“

Batrana moare, cum promisese, si primarul loveste cu pumnii pe nepot, vinovat — nu se stie de ce—de aceasta intamplare. Sunt si alte detalii ce sugereaza o drama umana mai generala. Sotia sefului de gara se plange ca si-a irosit tineretea prin satele obscure ale Baraganului, un sofer infirm si mitoman povesteste cu cinism cum ingrasa anual patru-cinci porci cu mancarea de la pomana mortilor pe care ii cara cu camionul gospodariei colective.

El refuza sa intre in sat cu cei doi pasageri primejdiosi: batrana si nepotul, „dusmanii de clasa“, indepartati din vechile lor gospodarii. Prozatorul nu da alte amanunte asupra conflictului de care, se vede bine, e obsedat. Faptele dau un sentiment de existenta tragica in ordine sociala, speculat intr-un sens mai inalt omenesc.

O batrana taranca ce vine sa moara in satul de unde plecase fara voia ei spune mai mult despre drama unei categorii de oameni decat 100 de nedreptati infatisate, cu manie, intr-o naratiune sociologica ampla. Senzationala, in intelesul bun al cuvantului, e luna, ca o limba de caine, povestea — relatata cinematografic — a unor copii devorati de niste caini infometati.

Sugestia dementei colective e remarcabila. Aceeasi ambiguitate e reluata, mai documentat, in doi saci de posta, in acel stil de realism atroce si fabulos discret, propriu lui Fanus Neagu. Naratiunea pare mai degraba o parabola — a instrainarii, a intoarcerii la existenta primara? — dar orice incercare de a interpreta in acest chip datele povestirii e contrazisa de insistenta realista a autorului.