Accidente fonetice

Rezulta de aici, in primul rand, ca schimbarea articulatiei unui sunet este determinata de anumite particularitati ale structurii cuvantului. Daca transformarea fonetica data se produce in toate cuvintele care prezinta conditiile cerute, se poate spune ca actioneaza o lege sau regula fonetica; de exemplu, a in pozitie nazala din cuvintele de origine latina se transforma intotdeauna in a si mai tarziu in i : lat. canis > cane; lat. lana > lana > lana. Aceasta este o lege fonetica si actioneaza in toate cuvintele din fondul vechi al limbii romane.

Exista insa si situatia ca schimbarea fonetica sa nu fie determinata de particularitati ale contextului sonor al cuvantului; de exemplu, grupul cl din cuvintele de provenienta latina devine automat cl' si apoi k'. Aceasta este o transformare fonetica spontana.Astfel apar accidendete fonetice, fenomene care reprezinta schimbari conditionate dar care nu au caracter de lege, pentru ca se produc intamplator, in cuvinte izolate. Ele se intalnesc in orice limba, de aceea si denumirile lor sunt generale, folosite in ligvistica oricarei tari. Accidentele fonetice se manifesta in procesul de asimilare al unei limbi noi si mai cu seama in imprumuturile efectuate din diverse limbi. In graiurile populare, schimbarile accidentale sunt foarte frecvente.

Sincopa este disparitia unei vocale, de regula neaccentuata. Fenomenul acesta e bine cunoscut in latina si se continua pana astazi la nivelul graiurilor. In mod obisnuit, dispar vocalele mai inchise: i, u si e; mai rezistente la sincopare sunt a si o.Multe cuvinte din limba comuna au la origine etimonuri care au suferit sincopa unor vocale neaccentuate: lat. dominus > domn, lat. calidus > cald.Fata de limbile romanice occidentale, romana a pastrat mai multe cazuri de cuvinte proparoxitone nesincopate, de exemplu: lat. homines > oameni, lat. digitus > deget.

In graiuri se aud rostiri de felul: umerle, iepurle, dom'le, callui. Exista si situatia sincoparii vocalei accentuate, cum este cazul unor participii in diverse graiuri dacoromane: gast (gasit), vent (venit), piert (pierdut), vast (vazut), explicabile prin contexte care implica o deplasare a accentului de forta: n-am gasit-o / n-A"m gasit-o (accentuarea pe elementul negativ fiind proprie limbajului afectiv).

Proteza este adaosul unui sunet la initiala cuvantului, cum este cazul, de exemplu al lui i- de la formele pronumelui personal si reflexiv: imi, iti, ii, il, isi, si la formele scurte de persoana I si a III-a de la verbul "a fi": is, ii. Aparitia lui i se explica prin contexte cu cuvinte terminate in consoana: Cand imi spune, El ii bun, etc. Popular, aspiratia vocalei initiale se exprima printr-un h proteic in hasta, hala, hodoie, hodina.In aromana e foarte frecvent a- proteic: arman, alavdu, aradu, aurlu.

Epenteza numita si anaptixa este aparitia unui sunet (de obicei a unei consoane) in interiorul cuvantului (de regula, intre doua consoane greu de pronuntat impreuna). De exemplu, cuvantul slav mlatiti a devenit in romana mblati, cu b epentetic; la fel, tc. damlA" > rom. dambla. In ambele cazuri , b izoleaza labial m din grupul incomod ml, limita silabica fiind mai clara. In graiul din Crisana, grupul consonantic sl se dislociaza prin interventia lui c: sclab , sclanina, iescle, masclu. Fenomenul e vechi: sl.zlobivu a dat in romana zglobiu, cu gl, mai cu seama ca prin slava se introdusesera in romana grupurile cl, gl. Chiar lat. slavus a devenit sclavus ( si in greaca bizantina - sclavos), de unde rom. schiau (si nume propriu Schiau, Schei, Scheia).