Andrei Saguna

Andrei Saguna - Transilvania, ca parte integrantă a imperiului habsburgic, prezenta câteva particularităţi: pluralismul etnic, lingvistic şi confesional, care vor influenţa manifestările diferite ale iluminismului şi romantismului în această parte a imperiului.

Andrei Saguna - În acest mediu compozit, Transilvania este marcată de grave inechităţi. Iosif al II-lea, încă din perioada coregenţei, prin vizitele făcute în provinciile imperiului, constată că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, „chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi, la dispoziţia nobilimii zi de zi şi poate în fiecare ceas.”

Prin publicarea Edictului de toleranţă din 1781, se asigura liberul exerciţiu religiilor necatolice şi împreună cu reformele juridice, administrative şi din domeniul învăţământului, au creat în imperiu un cadru de manifestare pentru naţiunile neprivilegiate, printre care şi românii. Starea ţăranilor români iobagi era deosebit de grea. Nobilimea nesocotea aceste reforme prin care se exercita intervenţia statului atât în dreptul de proprietate cât şi în conflictele dintre ţăranii iobagi români şi nobilimea preponderent maghiară.

Prin ordonanţa provizorie Certa puncta din 1769, se dă posibilitatea ţăranilor iobagi de a apela la Comitat şi la Tabla Comitatului pentru soluţionarea conflictelor în instanţă, tocmai pentru a limita controlul absolut al nobililor asupra iobagilor.

Pe plan confesional, principatul este un spaţiu de confruntare între catolicism, calvinism şi ortodoxie. Papalitatea, susţinută de reprezentanţii oficiali ai imperiul, de religie catolică, încearcă extinderea catolicismului în interiorul arcului Carpatic. Prin călugării iezuiţi se încearcă aderarea clerului ortodox din Transilvania la confesiunea catolică; de aceasta depinzând acordarea privilegiilor pentru cler precum şi protecţia instituţiilor ecleziaste şi laice.

Românii care sperau la un trai mai bun, la un tratament egal la nivelul religiilor recepte, dotarea bisericilor cu case parohiale, subordonarea faţă de autorităţile ecleziastice şi nu faţă de cele politice, au consimţit la unirea cu Roma, în 1700, bucurându-se de privilegiile religiei catolice, dominantă în imperiu.

O puternică împotrivire vine însă din partea calviniştilor, în marea lor majoritate membri ai nobilimii maghiare. Prin A doua Diplomă Leopoldină, în 1701, se concretizează revendicările românilor unitarieni, fiindu-le acordate: privilegiile, scutirile, prerogativele de care beneficiau, pe baza legislaţiei imperiale, clerul şi bisericile de rit latin. Cât priveşte laicii, „… garantarea integrării mirenilor uniţi în statusul catolic însemna considerarea lor între stări, ca fii ai patriei” .