Apa si petrolul

Ţiţeiul dezvoltă o putere calorică de la 5.500 – 11.000 kcal/kg, este uşor de exploatat şi transportat, iar prin prelucrare dă o mulţime de produse folosite în activităţile curente. După 1930, petrolul s-a situat pe primul loc intre resursele energetice, ajungând în prezent să reprezinte peste 45% din balanţa energetică mondială. Astăzi viaţa oamenilor este de neconceput fără existenţa petrolului. Din petrol se obţin păcură, benzină şi motorină, folosite pentru producerea de căldură sau de energie electrică şi pentru punerea în mişcare a autovehiculelor.

Petrolul este bogatia cea mai importantă a substratului consolidat. O activitate de cercetare, prospecţiune şi expolatare deosebit de intensă a dus la punerea in evidenţă a unor zăcăminte de hidrocarburi foarte importante. În 1954 două ţări exploatau petrolul din adâncul platformei continentale, iar peste 20 de ani au devenit ca număr 30. În prezent există apoximativ 600 de platforme pentru forarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol submarin.

Producţia crescând din 1954 de la 810 mii t. în 1975 la 464 mil.t , în 1980 la 900 mil.t şi 1984 la 2 miliarde tone. Cele mai multe zone petroliere se află în bazinul mijlociu al Atalnticului (10,5 miliarde), bazinul nordic al Atlanticului (inclusiv Marea Nordului), în nordul Canadei şi peninsula Alaska.

Principalele zone marine în care se concentrează rezervele sunt: Golful Persic, Marea Caspică, Marea Egee, Marea Adriatică, Golful Mexic, Marea Mediterană, Marea Roşie, Marea Nordului, Golful Guines, Marea Neagră, Marea Japoniei, Marea Galbenă, Platforma continentală a Australiei, Platforma continentală a Americii de Sud şi Platforma continentală a Americii de Nord. Pentru exploatarea zăcămintelor de petrol se folosesc platformele de foraj de diferite feluri. Alaska, un uscat format mai ales din stânci, zăpadă şi gheaţă, are mari zăcăminte de petrol, formate din resturile animalelor şi plantelor marine, care pe vremuri populau zona respectivă.

b) Poluarea activă

Poluarea cu petrol a oceanelor a atins proporţii critice şi frecvenţa şi scara manifestărilor a crescut rapid. În prezent hidrocarburile reprezintă întradevăr principalii agenţi poluanţi ai mărilor. Fiind rezistente la ancţiunea bacterilor, persistă timp îndelungat în regiunile infectate, formând o peliculă superficială (întrucât au densitatea mai mica decât a apei) care împiedică difuzarea oxigenului în apă. Asimilaţia clorofiliană şi respiraţia organismelor sunt împiedicate. Ca urmare se îngreunează fotosinteza fitoplanctonului, care produce circa 70% din oxigenul atmosferic.

Aliment de baza al vieţii marine, algele şi planctonul încetează să prolifereze. Compuşii fenolici şi aromatici au acţiune toxică asupra vieţuitoarelor acvatice. Hidrocarburile cancerigene (3-4 benzopiren), concentrate în organismul animalelor acvatice comestibile, ajung în alimentaţia omului. Aşadar poluarea cu petrol dă o lovitură puternică nu numai echilibrului marin, ci şi sănătăţii omului.

Setea crescandă de petrol determină o largă toleranţă faţă de poloarea produsă de prelucrarea şi consumul lui, ea nu va constitui în urmatoarele decenii un argument în favoarea limitării consumului, iar eforturile nu vor stăvili tendinţa de creştere a poluării. Poluarea determinată de extracţie şi transport vizează în deosebi mediul marin.