Arta ca monument al despartirii omului de Dumnezeu

Trimis la data: 2003-12-11
Materia: Religie
Nivel: Liceu
Pagini: 3
Nota: 8.75 / 10
Downloads: 651
Autor: Raluca Manolescu
Dimensiune: 8kb
Voturi: 35
Tipul fisierelor: htm
Acorda si tu o nota acestui referat:
Arta este ceea ce a înteles omul din despãrtirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despãrtirii si a însingurãrii noastre. Însingurarea este tema centralã în artã si în afarã de asta arta nici nu poate fi conceputã. Însingurarea însã este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. “Nu credeam sã învãt a muri vreodatã, vesnic tânãr, înfãsurat în manta-mi, fruntea mea înãltam visãtor la steaua singurãtãtii”.
Credem cã anume aceastã înãltare a fruntii este arta. Fruntea, ca simbol al întelepciunii si al puterii, nu se mai hrãneste din Dumnezeu, ci din sine însãsi. “Steaua singurãtãtii” este mai degrabã o proiectie infinitã a propriei singurãtãti, o absolutizare a singurãtãtii personale, care devine centru al unui cosmos docil si disperat.

Aceastã nouã stea, singularã si personalizatã, eliminã, prin importanta ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminãtor” (Fac. 1, 14-17). “Fruntea mea înãltam la steaua singurãtãtii”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bâjbâie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atât de demult, încât el nici nu-si mai aminteste de ei. El nu-si mai acordã nici o sansã de a-i recãpãta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatrizate. De aceea el îsi înaltã fruntea. Iatã arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o.

Cu ce a împodobit omul steaua singurãtãtii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita sã trãiesti? Noi zicem cã meritã sã trãiesti numai pentru lucrurile pentru care meritã sã mori. Vom vedea cã pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodã. Haosul si moartea face ca scopul sã-si piardã importanta si sensul. Absurdul inundã existenta, fãrã scãpare.

Secolul XX este secolul absurdului, se stie, de la Camus, Sartre, pânã la absurdul ionescian. Dar pânã a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toatã arta universalã, începând cu epopeea lui Ghilgames si pânã la Romeo si Julieta sau alte opere din care lipseste Dumnezeu. Si din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru cã absenta lui Dumnezeu poate sã fie doar absurdã.

Moartea este ghilotina care uniformizeazã toate aspiratiile noastre, si pe cele nobile si pe cele meschine, fãrã deosebire. Singurul lucru care ne deosebeste este ceea ce lãsãm în urma noastrã. Deosebirea dintre omul religios si omul necredincios este cã primul trãieste pentru a-si asigura un viitor – vesnicia, iar al doilea pentru a-si asigura un trecut, gloria desartã. Viata acestuia graviteazã în jurul fricii de anonimat.

Frica de anonimat este ceea ce îl determinã pe omul necredincios sã creeze. “Pe mine mie redã-mã”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: “Pe mine Tie redã-mã”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întâlnirea cu Dumnezeu – anuleazã metoda, adicã arta. Omul necredincios nu are scop, si de aceea, ceea ce pentru credincios este metodã pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodã ca într-o plasã de pãianjen, o plasã pe care tot el a pregãtit-o si de aceea nici nu-i sesizeazã pericolul.

Arta [de dragul artei] este neputinta de a vedea departe, neputinta de a vedea pe Dumnezeu. Întepenirea în sine însusi. Toatã istoria artei nu este decât o paradã a unor oameni complexati. O paradã a neputintei. O luare cu asalt a “palatului de iarnã” a constiintei noastre. O revolutie prin care constiinta este fortatã sã recunoascã toate aceste complexe ca pe ceva deosebit si vrednic de luat în seamã. În scrierile sale despre artã Freud numeste artistii “nebuni pe scenã”.

Pentru cã aici are loc o descãrcare de complexe, o defulare elementarã. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesã de teatru se datoreazã anume identificãrii lor cu artistul si coparticipãrii la unele sentimente si scene de care în mod normal s-ar rusina. La vremea când fãcea Freud aceste deductii, a desfrâna pe masã în bucãtãrie sau în statia de tramvai încã nu era un act de emancipare, ci unul de rusine. Arta este fenomenul prin care complexele suportã un proces de înnobilare pânã la idealizare.
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.