Artele Plastice in secolele XVI XVII XIX

Prin raport cu artele decorative sau artele aplicate care erau considerate minore în special în perioada neoclasică şi academistă (sfârşitul secolului al XVII-lea până în cea de-a doua jumătate a secolului 20) artele plastice erau considerate majore, fiind cele mai vizibile în programul oficial al perioadei Napoleoniene şi nu numai (portrete oficiale, teme istorice).

În spaţiul lingvistic anglo-saxon termenul plastic arts defineşte doar acele arte cu manifestare tridimensională.În limba română termenul devine tot mai puţin utilizat vis-a-vis de arta modernă şi contemporană nu numai datorită folosirii tot mai frecvente a termenului anglo-saxon de arte vizuale, dar şi datorită existenţei a tot mai multor noi tehnici precum arta video sau arta conceptuală dificil de etichetat ca "plastice". De asemenea, conotaţiile de superioritate privind artele decorative pe care termenul le moşteneşte din secolul trecut sunt astăzi desuete.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 şi 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 şi 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar şi pe alte continente;

în mobilier se regăseşte în special în Franţa, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile şcoli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia şi Cehia de azi, dar şi în alte culturi; în muzică s-au creat compoziţii de către toate marile şcoli muzicale ale Europei, italiană, austriacă şi germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură.

Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul iniţial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.

Pictura, sculptura, mobilierul şi arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera şi teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta şi să se susţină armonios şi interdependent.

Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii au orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale.

Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice şi principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legaţi indisolubil de soarta statului, înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi capabili de fapte eroice.

Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentaţi în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula).

Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate.

Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de frumuseţe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumuseţe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a raţiunii asupra fanteziei şi pasiunii.