Aspirina si sulfamide

Stand cu radacinile intr-un teren atit de umed, nu putea sa nu aiba nici un efect asupra celor ce se imbolnaveau dupa ce au fost nevoiti sa stea cu picioarele in apa, sau sa se ude la picioare. Toti faceau febra dupa ce se imbonaveau, iar "frigurille" reprezentau forma cea mai grava a bolii. Mai mult, doctorul Stone observase ca scoarta de pe ramurile salciei are un gust amar. Or, el stia ca din Peru, se putea obtine, prin corabiile care indrazneau sa strabata pustietatile de apa ale Oceanului Atlantic, bantuit de brigatinele piratilor, o scoarta de culoare rosie. Si aceasta era foarte amara la gust. Se numea scoarta de China, nu pentru ca era de origine chineza.

Stabilind o apropiere intre cele doua scoarte, Stone a cules coaja de pe ramurile salciei, a uscat-o, a pulverinazat-o si cu ajutorul sau a preparat macerate in apa, la cald. A indepartat apa prin evaporare si ce a ramas, in retorta, a administrat bolnavilor sai de "friguri" sau care, din diverse pricini, faceau temperatura. Asa cum se asteptase, de altfel, febra scadea de fiecare data. Scoarta de salcie se dovedise un bun febrifug desi, in treacat fie spus nu avea nimic de-a face cu malaria (friguri de balta). In epoca la care ne referim, cand doctorul Stone isi trata bolnavii sai cu extrate de salcie, germenul malariei nu era inca cunoscut.

Dupa un sfert de veac de incercari, H. Guerland reuseste sa reproduca prin sinteza, in retorta, si pornind de la fenol, acidul salicilic, pentru care Lowing foloise insa o substanta naturala. Fenolul se obtinea, prin distilarea uscata sa carbunilor de pamant pentru producerea gazului de iluminat. Pe de alta parte, farmacistul alsacian, din Strassbourg, Charles- Frederic Gerhardt, s-a apucat sa acetilieze acidul salicilic. Folosind anhidra acetica si iarasi acidul sulfuric a obtinut ceea ce la analiza chimica s-a dovodit a fi acidul acetilo-salicilic. Acesta, acidul salicilic, aldehida salicilica din sanziene si substanta lui Leroux, care intre timp capatase denumirea de salicina, toate aveau aceeasi structura chimica de baza.

Calea catre obtinerea aspirinei fusese strabatuta. Mai trebuia consacrarea. Aceata a avut loc abia in 1876 cand L. Rien si S. Striker au demonstrat sa acidul acetilo-salicilic, adiministrat bolnavilor reumatici care febricitau, faceau sa scada temperatura intocmai ca si salcina, dar de mai mare intensitate. Substanta, care pana atunci satisfacuse numai fantezia unor cercetatori de laborator, devine, peste noapte, un medicament.

Si inca un medicament bun! Era ceruta din ce in ce mai mult. Bolnavii o cerau,medicii o prescriau, dar numai cativa farmacisti puteau sa acetileze acidul salicilic. Atunci, in anul 1893, Felix Hofmann, chimist la firma Bayer din Leverkusen, a reusit sa elaboreze un proces tehnologic pentru obtinerea acidului salicilic acetilat, astfel ca acesta sa fie preparat in cantitati indestulatoare, la scala industriala.Si deoarece, pe aceasta cale, devenea un articol comercial i s-a dat o denumire adecvata. Pentru ca era obtinut prin acetilarea acidului salicilic si, initial, acesta fusese preparat pin oxidarea aldehidei salicilice din Spirea, a fost botezat ASPIRINA.