Baltagul - demonstratie

„Baltagul” este romanul unor mari probleme existenţiale. Titlul romanului are valoarea simbolică, desemnând unealta cu care muntenii îşi câştigă existenţa, arma crimei dar şi arma dreptăţii. Tema operei este căutarea, care pune în lumină o imagine amplă a
vieţii muntenilor, a fenomenului transhumanţei, ridicând personajele la proporţii baladeşti.

Firul epic se ţese prin împletirea unor motive ce sporesc valoarea artistică a operei: motivul drumului, motivul visului, motivul Baltagului, motivul transhumanţei, motivul comuniunii om-natură, motivul soarelui, motivul animalului credincios. Motivul central este cel al labirintului, acesta fiind o metaforă a căutării. „Baltagul” este o operă epică întrucât autorul îşi exprimă în mod indirect sentimentele, relatând cu obiectivitate întâmplările. Relatarea se face la persoana a III-a.

Acţiunea romanului se desfăşoară la începutul secolului al XX-lea, acesta fiind timpul concret. Acţiunea este proiectată şi într-un timp mitic, etern, păstrat prin tradiţie, căci „Toate urmau ca pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel de demult...”. Locul acţiunii este unul concentric şi vast, având ca puncte limită satele Măgura Tarcăului şi Sabasa.

Romanul cuprinde şaisprezece capitole, delimitate în trei părţi: prima parte, are un caracter exploziv şi cuprinde capitolele I-IV; partea a doua are caracter dinamic şi conţine capitolele VII-XII; partea a treia are caracter dramatic şi cuprinde capitolele XIII-XVI.
Subiectul operei este liniar având la bază cele cinci momente principale: expoziţiunea (capitolele I-IV) cu elemente anticipative de intrigă (visul, semnele cu iz păgân). Din expoziţie aflăm locul şi timpul concret al acţiunii: satul Măgura Tarcăului şi acţiunea care începe toamna târziu, în noiembrie.

De asemenea, în expoziţiune ne este prezentată o scurtă descriere a satului şi un succint portret al Vitoriei: „avea ochii căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Aflăm şi un amănunt edificator: „fusul se învârtea harnic, dar singur” ceea ce reliefează îngrijorarea femeii, frământările interioare profunde. Intriga se constituie din hotărârea Vitoriei de a pleca în căutarea soţului ei, deoarece „Sfăntu Andrei era aproape şi el încă nu se întorsese”.

Desfăşurarea acţiunii prezintă drumul muntencei şi al fiului ei, Gheorghiţă, în căutarea celui dispărut. Drumul este marcat de întâlnirea unui botez, la Borca, şi a unei nunţi, la Cruci. Prezentarea obiceiurilor specifice unor astfel de evenimente conferă operei caracter monografic. Punctul culminant este atins în momentul descoperirii rămăşiţelor lui Nechifor într-o râpă.

Deznodământul cuprinde priveghiul, scena înmormântării şi a praznicului, timp în care sunt descoperiţi şi pedepsiţi ucigaşii. Tot aici, prozatorul a considerat importantă introducerea unor informaţii referitoare la împlinirea datoriilor către cel mort şi la hotărârea Vitoriei de a nu-i da voie Minodorei să se căsătorească cu „fiul acela înalt şi cu nasul mare al dăscăliţei”.

Acţiunea romanului, aparent simplă, poate fi privită din mai multe unghiuri. Privită ca o contiunuare a baladei „Mioriţa”, opera capătă aspect mitic. Analizând din perspectiva drumului spre viaţă a lui Gheorghiţă, opera are un caracter iniţiatic. Prin urmare, acţiunea romanului este mult mai complexă decât cea a unei nuvele sau a unei schiţe.

O altă trăsătură specifică romanului, este numărul mai mare de personaje, în comparaţie cu nuvela sau schiţa. Există aici personaje principale: Vitoria; personaje secundare: Gheorghiţă, Minodora, Bogza, Cuţui, părintele Daniil; personaje episodice: subprefectul Balmez, Maranda.