Basmul si realitatea

În primul rând, ştim cã în basm existã acea convenţie a supranaturalului care, în urma transpunerii într-o lume diferitã de cea cunoscutã, ne oferã un sentiment de confort, de univers securizant. Timpul acţiunii este adus în prezent prin formulele mediane (”şi merge el cât merge”) şi finale („la nunta crailor au fost poftiţi încã crai, crãiese şi împãraţi şi un pãcat de povestariu fãrã bani în buzunariu”) pentru a reduce distanţa dintre real şi imaginar, în cea din urmã precizând chiar cã naratorul a fost martor.

Mai apoi, naraţiunea la persoana a III-a şi nenumãratele elemente de oralitate reflectã în eroii fabuloşi personajele ţãrãneşti din Humuleştiul natal al autorului. Trãsãturile lor exacerbate sunt realizate în tuşe caricaturale, unele chiar în registru ironic. Spre exemplu, Setilã ar putea trece drept beţivul comunitãţii, Flãmânzilã ar fi ţãranul lacom şi mâncãu, Ochilã este iscoada, bãgãciosul, Gerilã marginalizatul, iar Pãsãrilã hoţul.
Trãsãturile specifice reprezintã tipologii umane viabile, însã, întrucât nu avem de-a face cu o fabulã, ci cu un basm, acţiunea se centralizeazã pe confruntarea dintre cele douã Complementare Supreme, Binele şi Rãul, soldându-se cu victoria Binelui. Singurul dezacord aici ar fi acela cã, spre deosebire de lumea basmului , în realitate nu este întotdeauna aşa. Prin natura lui optimistã, basmul cultivã înalte principii morale esenţiale (adevãrul, dreptatea, prietenia, ospitalitatea, compasiunea, curajul, etc) şi condamnã rãutatea, injustiţia, minciuna, inegaliatea umanã.

Potrivit tradiţiilor, împãratul Verde îi cere fratelui sãu, craiul, un fiu care sã-i urmeze la tron, fiindcã el avea doar trei fiice. Acesta însã, trebuia sã ajungã în celãlalt capãt al lumii. Pentru asta are suficient timp la dispoziţie ca sã se maturizeze şi sã guste din viaţã, aşa cum este ea, fãrã protecţia pãrinteascã, ca mai apoi sã fie demn de statutul sãu.

Fãrã îndoialã, eşecul fraţilor mai mari este unul moralizator, bazat pe frecventa supraestimare umanã. Fratele numãrul trei, mezinul cel isteţ, este cel care va salva onoarea tatãlui (lucru de maximã importanţã în societate). La început, Harap-Alb este neîncrezãtor în vorbele Sfintei Duminici, deşi ea îi dã un sfat devenit adevãr universal-valabil „nu te iuţi aşa de tare, cã nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor”. Înfãţişarea babei gârbovite sugereazã umilinţa înţeleptului care vãzuse destule şi ascunde harul proroocirii, dezvãluindu-i pe urmã lui Harap-Alb destinul şi secretul reuşitei sale, prin reconsiderarea şi valorificarea tradiţiilor strãmoşeşti. În realitate, ea ar putea reflecta imaginea unei rude protectoare, o bunicã sau o mãtuşã binevoitoare.

Trãsãturile umane ale ţãranului-tatã în ipostazã pedagogicã îl apropie foarte mult de realitate, iar limbajul sãu este tipic humuleştean, cu pilde şi proverbe populare („lac de-ar fi, broaşte sunt destule”, „ei, draagul tatei, aşa-i cã s-a împlinit vorba ceea: apãrã-mã de gãini, cã de câini nu mã tem”).
Calul fermecat este „omul din umbrã”, prietenul cel mai bun al lui Harap-Alb. Pe picior de egalitate cu el, îl laudã şi îl dojeneşte, reprezentând pilonul de susţinere, reperul lui.
Cea mai reuşitã oglindire dintr-un plan în altul este spânul. El întruchipeazã forţa rãului în basm. Om rãu prin naştere, viclean, nu se dã în lãturi sã pãcãleascã tineri naivi. Impostor şi grosolan, se comportã ca un stãpân tiran, considerând cã oamenii cu statuturi joase trebuie asupriţi şi mai tare pentru a nu se rãzvrãti. Insolent şi infatuat, nu se sfieşte sã-i cearã împãratului rânduirea rapidã a succesiunii. Spânul reprezintã in realitate scursura societãţii, omul ajuns bogat prin vicleşug şi prin minciuni, pe care nu-l respectã nimeni, deşi toţi îi ştiu de fricã.

O reflectare sublimã este acea a lui Harap-Alb, care, potrivit esenţei sale umane, este sortit sã cadã pentru ca mai apoi sã se înãlţe mai sus. Deşi înzestrat cu importante calitãţi, are slãbiciuni omeneşti, momente de tristeţe şi de disperare sau de satisfacţie. Principiul basmului, cred eu, este cel al destinului. Povestea omului. Protagonistul, ca şi în viaţa realã, trebuie sã treacã prin nişte etape fireşti: naştere, cunoaştere, autocunoaştere, afirmare, moarte. Naşterea şi moartea sunt iminente, iar ceea ce le desparte te defineşte ca om. Probele imprevizibile, majoritatea absurde, la care a fost supus pe parcursul desfãşurãrii acţiunii au avut rolul de a-l defini ca bãrbat şi ca lider.