Biserica ortodoxa romana in timpul comunismul

Spaţiul controlat al momentelor cultului, o contractare a structurii instituţionale a Bisericii, o excludere a ei din viaţa cetăţii, cu tolerarea unor manifestări foarte limitate şi marginale (de exemplu, o presă bisericească de circulaţie restrânsă şi strict controlată) erau principalele date ale situaţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Române în România regimului comunist.

Relaţiile sale cu statul erau marcate de dominaţia pe care acesta încerca să o exercite şi o exercita, de facto, asupra tuturor cultelor recunoscute (1). Care ar fi elementele de continuitate şi ruptură, aşadar, în postcomunism, faţă de perioada comunistă, în structura instituţională şi în relaţiile B.O.R. cu sfera publică? În exprimările publice ale ierarhilor, momentul căderii regimului comunist din România apare ca unul de eliberare de sub opresiune, de transformare radicală, de regenerare a societăţii.

Dat fiind că nu există o nouă Lege a Cultelor după 1989, regimul cultelor din România este însă, în continuare, încadrat prin Legea din 1948. Statutul Bisericii Ortodoxe Române a cunoscut modificări succesive începând cu 1990, în sensul îndepărtării controlului direct al Ministerului Cultelor asupra deciziilor de administrare internă a Bisericii şi al autonomizării de către Stat a organismelor ecleziastice.

Dar însuşi procedeul adaptării prin revizuire al Statutului la situaţia actuală trădează continuitatea faţă de perioada comunistă, în ciuda încercărilor autorităţilor ecleziastice de a acredita teza “parantezei istorice”, pe care ar fi constituit-o comunismul în istoria românească şi bisericească (9). Este interesant de urmărit în ce măsură analiza lui Teitel se aplică situaţiei de facto a Bisericii Ortodoxe Române.

Cultele recunoscute din România beneficiază de o sumă de avantaje din partea Statului : acesta are o contribuţie semnificativă la salariile clerului/personalului de cult; acordă subvenţii pentru restaurarea de lăcaşe de cult, pentru construirea unora noi; integrează învăţământul religios sistemului de învăţământ public; facilitează şi susţine financiar asistenţa religioasă în instituţii publice precum armata, penitenciarele, sistemul de sănătate; acordă cultelor diverse scutiri, sau reduceri de taxe şi impozite, precum şi monopolul producerii obiectelor de cult.

De asemenea, cultele au acces la televiziunea naţională. Dacă regimul cultelor se doreşte a fi egal pentru toate cultele recunoscute, aplicându-se principiul proporţionalităţii ajutorului statal cu numărul de credincioşi declaraţi, Biserica Ortodoxă este, desigur, principalul beneficiar al acestor ajutoare. S-ar putea vorbi aşadar de un regim de partial establishment, de care beneficiază cultele recunoscute (deci îndeosebi cele tradiţionale). Putem considera că principala transformare pe care o aduce sfârşitul lui 1989 statutului în societate al Bisericii Ortodoxe Române constă în (re)instalarea ei în mai toate sferele vieţii publice.

Aceasta îşi redobândeşte (ca şi în cazul celorlalte culte recunoscute, dar mai vizibil) accesul la principalele instituţii publice (în şcoală, prin educaţia religioasă şi reintegrarea învăţământului religios în cel public; în spitale, orfelinate, penitenciare, armată etc., prin asistenţa socială şi religioasă pe care o asigură în televiziune şi radio, prin spaţiul de antenă care se acordă emisiunilor religioase), mai puţin în cele explicit politice (din care tinde să se retragă); îşi restabileşte o sumă de drepturi simbolice (reinstaurarea jurământului legal pe Cruce şi pe Evanghelie, instalarea de icoane în şcolile publice şi în alte instituţii de stat, restabilirea denumirilor religioase pentru străzi, oraşe şi unele instituţii de asistenţă socială, asocierea la aproape toate celebrările publice cu semnificaţie oficială (prezenţa la deschiderea lucrărilor Parlamentului, la învestitura Guvernului şi a Preşedintelui, la sărbătorile naţionale).

Controlul statal instituţionalizat asupra Bisericii dispare de facto (deşi nu şi de iure, prin menţinerea Legii cultelor din 1948), după cum dispare şi adversitatea funciară a regimului politic faţă de instituţia religioasă, prin evacuarea ideologiei atee.