Cantare - Tudor Arghezi

Este o poezie de factura erotica, in care dragostea are portile deschise, insa barbatul refuza implinirea.Titlul poeziei, redat de verbul la infinitivul lung "cantare" imprima continutului poetic mesajul ca lira face obiectul unei lucrari literare care aduce lauda sentimentului de iubire, glorificand emotiile.
Gestul inhibitiei lui se bazeaza pe posibilitatea constientizarii importantei ascezei, din a carei ponderalitate se grupeaza doua talere ale dorintei barbatului de a se impotrivi dragostei: fie ca doreste sa pastreze intacta fiinta fragila a femeii, fie forta creatoare a barbatului.

Inclin sa cred ca cea din urma ipoteza se raporteaza direct proportional cu atitudinea eului liric care marturiseste, cu o anumita nuanta de mahnire in grai, faptul ca incercarile sale de a se impotrivi iuresului dragostei s-au dovedit a fi zadarnice "m-am aparat zadarnic".Simtindu-se invins in razboiul refufzului iubirii ca pe o noua sursa de cunoastere, eul liric accepta infrangerea "ma strecor din lupta" si se indreapta "in umbra lunii albe", unde "cu lancea nalta rupta" mediteaza la eforturile sale de a se strecura din calea iubirii.Hotarat, eul liric intemeiaza un hotar "de pamant si de ape" intre el si iubita, insa, in ciuda acestui gest, cei doi convietuiesc "alaturi, amandoi".

In felul romanticilor, Arghezi adopta uneori melancolia la revedrea locurilor strabatute candva in doi, iubirea este un sentiment protector, dus pana la extazul familiar, o necontenita chemare a iubitei. In conceptia argheziana, ea reprezinta starea superioara ce are puterea de a schimba existenta umana. Privirea eului se contopeste cu imaginea potecii, care devine protectiva in asteptarea iubitei si care simplifica cararile, suprapunandu-le, pentru ca aceasta sa-si faca aparitia.Insotitoarea eului se introverteste si devine "muta" pe toata poteca, hranind impancientarea eului.

Aplanandu-si atentia catre fiinta iubitei, eul liric marturiseste duiosenia femei, care pe la fantani ii daruieste moment depline de beatitudine, incat luand in palme bulbucii izvorului "ia unda pe palme si mi-o dai" ii ofera eului din prospetimea apei izvorata dintre pietre si din umbra timpului, "fara grai". Rememorand momentele de tandrete ale femeii, eul desfira firul epic al evenimentelor, care scot la iveala emotiile barbatului, care intr-un decor natural si acompaniat de iubita descheiata la camasa, se simte ravasit de navala unor anumitor dorinte.

La marginea fantanii, femeia intr-o astfel de ipostaza stie ca detine control asupra instinctului masculin al iubitului si "cu sanii-n mana" face o demonstratie de ispitire, intrebandu-l pe eul liric daca doreste sa-si astampere setea fie din fantana, fie din izvorul sanilor.Momentul de maxima intensitate a impliniriii iubirii se concentreaza in initiativa iubitei de a bea alaturi de eul liric din scanteia iubirii, drept urmare isi apropie buzele de gura lui "ai dus la turtur gura cu gura mea plecata,/ voind sa bei cu mine scanteia lui deodata".