Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene- Putem afirma ca Declaratia Universala a Drepturilor omului (10 decembrie 1948 la Paris) este adoptata ca o opera, o necesitate instituita de Adunarea Generala a ONU.Ea nu are forta juridica a unui tratat, deci nu poate ratifica si nici reintroduce lista drepturilor., se adreseaza individului- comparativ cu alte acte care se adreseaza statului. Este impartita in trei : drepturi civile si politice (de la art .1 la art . 21), si drepturi economice , sociale si culturale (de la art. 22 la art. 30), si drepturi de solidaritate.

Referitor la drepturile economice, sociale si culturale putem preciza urmatoarele:

Statul de drept este premiza drepturilor omului (rule of law).Primele referiri vis-a-vis de aceasta le regasim in cursurile doamnei Donna Gomien care au fost baza pentru cartea scoasa in 1994 „Introducere in Conventia Europeana”.Printre primele carti care fac referire la aceasta in 1995 si 1997 amintim pe cea a lui Vincent Berger care au fost traduse cu ajutorul Institutului Roman pentru Drepturile Omului.

Referitor la dreptul de solidaritate observam normele interactive (ius cogens) , care sunt drepturi internationale: dreptul la pace, dreptul la protectia mediului, dreptul la dezvoltare, care au o dimensiune atat individuala cat si colectiva.Toate statele sunt chemate sa asigure aceste drepturi.Tratatul drepturilor omului are un regim distinct, rezervele nefiind incurajate (este subminata institutia rezervei).

Desi o mai putem numi Tratat, Declaratia Drepturilor Omului nu este efectiv un tratat, ci doar o declaratie.Ea nu are forta si autoritate juridica a unei conventii.
Astefel, Declaratia Drepturilo Omului devine drept cutumiar international- izvorul principal de drept al tuturor statelor.

In 1966 ca urmare a Declaratiei, sunt adoptate doua pacte, despre care vom mai aminti in acest document, Pactul International pentru Drepturile Civile si Politice , si Pactul pentru Drepturile Economice, Sociale si Culturale.Aceste pacte instituie niste drepturi de perspectiva, adica statul le garanteaza cand are posibilitatea.

Tratatele, dupa cum stim , sunt creatorii si destinatare si deasemeni se pot retrage, lucru pe care nu il putem afirma despre Tratatele Uniunii Europene, care sunt total diferite.Acestea impun consolidarea obiectului organizatieisi au organe suprastatale de aplicare a normelor.Retragerea de la aceste Tratate nu este permisa.

Cu alte cuvinte, în cadrul UE s-a instituit un sistem de protecţie a drepturilor omului care este, aşadar, esenţialmente jurisprudenţial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se din texte scrise de drept primar şi de drept derivat, din tradiţiile constituţionale naţionale şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – CEDO (adoptata in 1953)- care are caracter subsidiar.

De asemenea, în cadrul dreptului comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituţiile comunitare trebuie să ţină seama de dispoziţiile internaţionale în materia drepturilor omului, mai ales de cele prevăzute de CEDO. A existat chiar o iniţiativă a Parlamentului European ca Uniunea să adere la Convenţia amintită, dar Curtea de Justiţie, într-un aviz dat în 1996, a arătat că o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferenţelor de sistem dintre Consiliul Europei şi Uniunea Europeană - UE, ca organizaţii care au la bază metode diferite de cooperare .

Astfel, apar doua tratate despre care amintim mai jos, unul reprezentand drepturile „pozitive” , celalalt reprezentand drepturile „negative” – de a nu face.