Codul lui Da Vinci de Dan Brown

Codul lui Da Vinci de Dan Brown - Opus Dei este o congregaţie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican, care a stârnit de curând controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor şi cu privire la o practică periculoasă cunoscută sub numele de "mortificare corporala".

Codul lui Da Vinci de Dan Brown - În 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central Naţional în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la numărul 243, în New York. Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele şi ritualurile secrete menţionate în această carte sunt reale.

Prolog
Muzeul Luvru, Paris
22.46

Renumitul custode Jacques Saunière se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită şi apoi bătrânul de şaptezeci şi şase de ani trase de ea până ce o desprinse de pe perete şi se prăbuşi cu pânza la piept.

După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere şi blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarma începu să ţiuie.

Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercând să-şi recapete suflul şi să decidă ce are de făcut în continuare. "Sunt încă în viaţă." Se trase într-o parte de sub pânză şi privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă.

O voce răsună, cutremurător de aproape:
― Nu mişca!
În patru labe, custodele încremeni. Uşor, cu mişcări lente, îşi întoarse capul.
La nici cinci metri distanţă, dincolo de poarta închisă, atacatorul ― care avea o constituţie robustă, îl privea printre gratiile de fier. Era înalt şi lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, şi părul rar, alb şi el. Ochii lui aveau irisul roz şi pupila roşie-vineţie. Albinosul scoase un pistol din buzunar şi, printre barele de fier, îl îndreptă spre custode.

― N-ar fi trebuit să fugi, spuse acesta cu un accent greu de iden¬tificat. Acum, spune-mi unde e!
― Ţi-am spus deja, bâigui bătrânul şi îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbeşti!
― Minţi!
Omul îl privea fără să i se clintească un muşchi măcar; singura licărire de viaţă părea a fi sclipirea din ochii lui roşii.
― Tu şi confraţii tăi aveţi ceva ce nu vă aparţine, adăugă.
Custodele simţi cum un val de adrenalină i se revarsă în vene.
"Cum e posibil să ştie asta?"

― Iar în noaptea asta va reveni în mâinile posesorilor lui de drept. Spune-mi unde e ascuns, şi te las în viaţă.
Albinosul îşi îndreptă arma spre ţeasta bătrânului:
― E un secret pentru care merită să mori?
Saunière abia mai putea respira.
Matahala îşi lăsă puţin capul pe umăr, privind în lungul ţevii, gata să tragă.
Custodele îşi ridică mâinile în semn de apărare:
― Aşteaptă... şopti el. Îţi voi spune tot ce vrei să ştii.
Apoi rosti lent, cu grijă, cuvintele pe care le repetase de atâtea ori înainte, minciuna pe care o pregătise de mult... şi pe care se rugase să nu fie vreodată nevoit s-o spună.

Când isprăvi de vorbit, atacatorul său zâmbi încântat.
― Da. Este exact ceea ce mi-au spus şi ceilalţi.
Saunière încremeni. Ceilalţi?
― I-am găsit şi pe ei, rânji Albinosul. Pe toţi trei. Tu mi-ai con¬firmat ce mi-au spus ei.
"Nu se poate!" Adevărata identitate a custodelui, ca şi identităţile celor trei seneşali, era aproape la fel de sfântă ca şi secre¬tul pe care îl păstrau. Acum Saunière îşi dădu seama că, respectând procedura strictă, seneşalii îi serviseră individului aceeaşi minciuna înainte de a-şi găsi sfârşitul. Aşa cerea protocolul.