Comediile lui I.L. Caragiale

Piesele lui Caragiale au fost acuzate de imoralitate, deşi veridicitatea tipurilor supuse analizei este remarcabilã : « Lucrarea d-lui Caragiale este originală ; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastrã socială de astăzi si le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfãţişãrii lor în situaţiile anume alese de autor. » Stratul social luat sub observaţie de Caragiale în aceste comedii este cel de jos, iar aspectele prezentate sunt tipice, existã la toatã lumea, autorul dramatic descoperind existenţa unei societãţi în toatã veridicitatea ei, « sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentalã, strecuratã în mod precipitat pânã în acel strat şi transformatã într-o adevărată caricatură a culturei moderne. »

Tipologia personajelor este, de asemenea, diversă, caracterizată cu o intuiţie şi o fervoare critică de-a dreptul remarcabile : « Conul Leonida citeşte jurnale, explică nevestei sale esenţa republicei cum o pricepe el, valoarea lui « Galibardi » şi teoria halucinaţiilor. Jupân Dumitrache, cherestegiul, cautã sã înţeleagã în convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este « sufragiul universal », este pãtruns de demnitatea gardei civile şi primeşte de la Ricã Venturiano desluşiri asupra suveranitãţii poporului ; iar cocoana Veta îşi cântã amorul « într-un moment de fericire şi printr-o perlã de iubire ».

Candidatul de la precepţie vrea sã scape de dureri dupã sistemul lui Matei ; Miţa Baston jurã pe « statua » libertãţii din Ploieşti si ipistatul « Carnavalului » pune un « potrabac » cu muzicã la « lotãrie ». Ziaristul Nae Caţavencu şi advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic şi revizuirii constituţionale ; Dandanache îşi susţine dreptul la deputaţie prin tradiţia de la « patruzşopt », iar poliţaiul Ghiţã este un element principal pentru alegerea « curat constituţionalã ». Adevãratul om onest este simplul « Cetãţean » alegãtor, care este însã totdeauna « turmentat ». Lumea este, aşadar, atât de diversificatã şi de surprinzãtoare, de convingãtoare în realitatea ei artisticã, încât chiar personajul din piesã, prefectul Tipãtescu, exclamã la un moment dat : « Ce lume, ce lume ! ».

Pentru a apăra pe Caragiale de acuzaţia de imoralitate, ce depãşea în mod clar planul esteticului, Maiorescu aduce în discuţie teoria hegelianã a înãlţãrii impersonale prin artă : « Orice emoţie esteticã, fie deşteptată din sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtã vreme este stãpânit, sã se uite pe sine ca persoanã şi sã se înalţe în lumea ficţiunii ideale. » Se poate vorbi în felul acesta de o « obiectivitate curatã ». Personajele trebuie sã vorbeascã cum vorbesc, cãci numai astfel ne pot menţine în iluzia realităţii în care ne transportă. Menţinerea acestei iluzii este singurul element hotârâtor, şi un limbagiu academic în gura lui Nae Ipingescu ar nimici toată lucrarea ; pe rând în gura lui Ramiro din eleganta « Sara la curte » a d-lui Ioan Cerchez este foarte potrivit ».

Impersonalitatea în artã existã şi în alte opere : « Murillo a zugrãvit madone, dar a zugrãvit şi copii murdari şi zdrenţuroşi, care mănâncă pepene. Poate zice cineva că madonele lui Murillo se ţin de adevãrata picturã, iar acei copii zdrenţuroşi ar fi prea triviali pentru artã ?