Comentariu Maitreyi de Mircea Eliade

“Maitreyi” lasă impresia de capodoperă pentru că ocupă în multe privinţe o poziţie singulară. Apărut în 1933, după “Izabelle şi apele diavolului” romanul e o poveste de dragoste care seamănă a “Tristan şi Isolda” sau chiar a “Romeo şi Julieta” şi asta pentru că e redată povestea dintre Allan şi Maitreyi. Elementele strict autobiografice sunt amestecate în poveste de iubire în aşa fel încât ficţiunea apare complet purificată artistic.

Naratorul e însuşi Allan, pe care Sen îl cheamă în casa lui cu scopul declarat de a-i înlesni viaţa într-o Indie prea complicată pentru un european, dar şi cu intenţia secretă de a-l înfia mai târziu. Acest ultim detalui Allan nu-l va afla decât după un timp, când va înţelege şi interesul principal al lui Sen pentru el. În casa inginerului Allan o cunoaşte pe Maitreyi.

La început nu se simte atras de Maitreyi, care i se pare ciudată fizic şi compotamental, dar treptat se îndrăgosteşte de Maitreyi, care practit îl introduce în tainele jocului erotic indian. Apropierea se face treptat. Allan reconstituie toate faptele dintr-un jurnal după ce va fi izgonit din casa inginerului şi după ce va căuta să-şi înţeleagă propria situaţie. Urmărind reconstituirea, cel mai semnificant moment din evoluţia acestei iubiri se află în capitolul opt al romanului, în scena din bibliotecă.

Îi vedem pe cei doi protagonişti catalogând cărţile lui Sen şi seamănă oarecum cu o scenă din romanul “Roşu şi negru” al lui Stendal. În bibliotecă, cei doi par emoţionaţi de întâlnirea lor, lui i se pare că e vrăjit de personalitatea fetei, nu chiar îndrăgostit, iar fata se fâstâceşte fermecată de intimitatea creată. Este prima experienţă erotică pe care autorul o poate reconstitui, respectiv, emoţia apropierii picioarelor. Scena e importantă prin faptul că demonstrează că Allan are o dublă perspectivă asupra evenimentelor, una contemporană şi alta ulterioară.

În epoca iubirii pentru Maitreyi, Allan ţine un jurnal intim pe care îl corectează mai târziu când istoria acestei iubiri s-a consumat. În momentul în care Allan îşi scrie jurnalul, el nu mai ştie cum va sfârşi totul, dar când rescrie jurnalul în vederea romanului, deja cunoaşte sfârşitul. Acest procedeu poartă numele de procedeul dublei perspective, procedeu cu care suntem familiarizaţi încă din debutul romanului. “Am şovăit atâta în faţa acestui caiet pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua când am întâlnit-o pe Maitreyi.

În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic.” Este clar că avem de-a face cu un autor implicat, un autor de-o potrivă narator şi personaj. Allan îşi asumă toate aceste roluri pentru a demonstra că jurnalul şi romanul sunt suprapuneri ale unei realităţi faţă de care se află la o oarecare distanţă şi pe care încearcă să o prezinte retrăind evenimente. Există astefel o distanţă de natură tempotală între vocile romanului, una acceptă determinantul de “atunci” şi alta e cea de “acum”, care comentează paginile jurnalului.

Această distanţă capătă oarecum şi un sens moral pentru că aprecierea inferioară şi calitatea ei diferă. În jurnal Allan descoperă lucrurile şi le prezintă în unele situaţii sumar. În partea de roman, lucrurile sunt deja analizate, filtrate. Scena din bibliotecă pare redată “atât de sumar, atât de şters”, pe când retrăirea ei e foarte puternică încât se ajunge la paradox. Consemnarea imediată, fidelă, nu mai garantează adevărul, pe când, prelucrarea consemnării din jurnal devine proaspătă şi trăită cu intensitate.

Jurnalul intim îşi pierde inocenţa devenind interesat şi interesant după o perspectivă mai îndepărtată asupra evenimentelor. În momentul în care Allan scrie romanul el vede limpede romanul, el vede limpede lucrurile despre care a scris atunci în roman. Tehnica e a replay-ului sau a stop cadrului şi e una cinematografică favorizată de jocul dublei perspective. Recitind jurnalul Allan reface filmul evenimentelor şi-şi permite luxul de-a sta asupra unor scene care ni se par mai interesante.