Comentariu - A cincea elegie

Caracterizat drept " o carte a rupturii existentiale" (Nichita Stanescu), acest ciclu isi are punctul de pornire in "dorinta expresa de redimensionare a cuvantului" (cum afirma Stefania Mincu): creatorul este un nou Dedal1 care-si construieste LaAZbirintul sau de cuvinte, in care va ramane prizonier.

Subtitlul celei de "A cincea elegii" este "Tentatia realului".
Acesta poate fi legat, pe plan ideatic, de elegia anterioara ("A patra elegie"), in sensul ca poetul (care isi simtise sufletul zavorat in "catedrala" medievala a trupului) este acum chemat de real.in primele trei versuri, autorul prezinta, prin enumeratie, cateva elemente ale realului:

1. "N-am fost niciodata suparat pe mere
2. ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
3. pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari,"
Din pacate, ignorat pana acum de poet, realul il convoaca la "tribunalele" sale ("Iata-ma dus la tribunalul frunzelor, /la tribunalul umbrelor, merelor, pasarilor"), pentru a-1 ,judeca".

Neinduplecate, numitele "tribunale" il si condamna pe creator, pentru ca nu si-a pus in acord constiinta cu existenta:"Iata-ma condamnat pentru nestiinta, pentru plictiseala, pentru neliniste, pentru nemiscare."Personificate, "obiectele" realului dau "sentinte" "acte de acuzare ", "penitente ", osandindu-1 pe autor "pentru ignoranta ".

Aceasta ar insemna (in termenii autorului), ca nasterea-cunoastere inca nu s-a petrecut (ca in "Elegia oului, a noua"), realul ramanand doar o ..tentatie", o aspiratie spre Absolut.Din aceasta pricina, "condamnatul" traieste o stare de spirit dramatica ("ti nu pot, nu pot sa descifrez / nimic") nascuta din neputinta.