Comunicarea umana ca discurs persuasiv

Comunicarea umana ca discurs persuasiv

Şi dacã un homo faber ne-ar vorbi de prima posibilitate, în timp ce un homo politicus şi-ar respecta cu stricteţe Egoul, gãsindu-l în cea de a doua.

Comunicarea umana ca discurs persuasiv
Ce trebuie sã facã un discurs? Dacã el îşi propune sã-i convingã pe toţi, el e cu siguranţã ratat. Dacã îşi va propune sã fie cea mai frumoasã încercare lingvisticã rostitã vreodatã, el va fi lamentabil ca şi eficienţã. Iar dacã nu-şi propune nimic, este chiar posibil sã iasã bine. (apud O. Henry)

Comunicarea umana ca discurs persuasiv
"Trebuie sã le vorbesc - ei nu gândesc ca mine - ei gândesc invers decât mine - eu va trebui sã mã prefac, într-un fel, cã gândesc la fel ca ei".
Nu este obligatoriu ca aceasta sã fie secvenţa exactã a raţiona-mentului implicat, dar elementele sale constitutive nu pot fi altele. Motivaţia este arareori o uşurinţã şi o plãcere deosebitã de a ţine discursuri - când se întâmplã, oratorul este un caz special, cu mari şanse de a reuşi oricum.

Comunicarea umana ca discurs persuasiv
În rest, obiectivul oricãrui orator improvizat este sã pãstreze atenţia publicului sãu printr-o disimulare a propriului interes pentru bunãstarea generalã sau printr-o tacticã adoptatã pe moment, în funcţie de diferitele reacţii ale ascultãtorilor. De aceea, discursurile cele mai complicate şi de aceea supuse celor mai multe studii sunt "cele fãrã public", unde avantajul relaxãrii aparente este devansat de absenţa feed-back-ului general, element crucial în reglarea nivelului paratextual implicat. Existã şi în acest sens unele posibilitãţi de manipulare evidente, precum şi altele subliminale.

De exemplu, pentru discursul radiofonic, întrebãrile, invocaţiile şi exclamaţiile retorice sunt redundante, pentru cã sunt realmente adresate "nimãnui", atâta timp cât la un moment dat nu poate fi determinat un adversar evident, iar aceste procedee au fost concepute cu precãdere pentru confruntãrile directe.

În schimb, este profitabilã "tactica Churchill", care rezidã în utilizarea, în acelaşi text, a multor elemente sloganice - originale, evident - alcãtuindu-se o concentrare de fraze care rãmân în memorie asociate numelui celui ce le-a rostit.

O altã tacticã utilã, mai ales în situaţiile limitã este aceea a "gentlmanului" - anume, a oferi ascendentul moral unui inamic potenţial, eventual celui care a învins deja, mai întâi cu scopul de a te menţine în luptã, prin realinierea argumentelor în aşa fel încât sã accepţi pierderea unei bãtãlii, dar nu a rãzboiului, apoi, pentru a schimba în mod subtil poziţia faţã de admiratorii adversarului, în aşa fel încât acesta sã piardã mult din sprijinul lor dacã atacã imediat pe acelaşi subiect în faţa cãruia i se pare cã a câştigat.

În campaniile electorale, limbajul ia forma discursurilor politice şi a sloganurilor, fiecare din acestea vizând câştigarea unei pãrţi cât mai mari a electoratului; astfel, un procent destul de mare din voturi se datoreşte calitãţilor oratorice ale candidatului şi modalitãţii de realizare a discursului.

În cartea "L`os à moille", Pierre Dac afirmã urmãtoarele: "un discurs politic bun nu trebuie sã vorbeascã despre nimic, dar sã lase impresia cã vorbeşte despre toate". Ceea ce intereseazã la un discurs politic nu este doar conţinutul sãu, ci într-o mare mãsurã şi forma care îmbracã ideile.

Psihologia celor ce ascultã. E un talent sã ştii sã asculţi - e mai mare talentul celor care mai mult ascultã decât vorbesc. Vechi de când lumea, obiceiul de a alege are la bazã aprecierea meritului aparent. Dintre toţi pãunii, o pãuniţã alege evident mereu pe cel cu coada mai frumoasã, indiferent de calitãţile genetice cu adevãrat importante pe care oricum nu le poate verifica. Acest ritual s-a transferat în mod perfid în viaţa politicã. Coada pãunului este discursul, oricât de multe şi de colorate artificii ar ataşa un candidat campaniei sale.

Singurele efecte care detaşeazã publicul general de aceste reguli sunt efectul de obişnuinţã şi efectul de frondã, pe care le vom trata separat, pentru cã, ele indicã participarea de mare fineţe a structurii sociale moderne în chiar formarea ei.

Primul efect se manifestã evident mai ales la publicul în vârstã, însã regula nu are nimic de-a face cu acest criteriu. Cu cât unei persoane i se supun atenţiei mai multe argumente într-un anumit domeniu - inevitabil ele se vor repeta - aceasta tinde sã le acorde mai puţinã atenţie şi sã pãstreze în mod rigid drept corectã ultima secvenţã care, la un moment dat, i-a atras atenţia în mod pozitiv.

Este clarã, aici, importanţa pe care o are originalitatea într-un discurs cu unele şanse. Efectul de frondã are în mod fatal o pondere mai mare în rândul tinerilor şi, cu toate cã de regulã nu are consecinţe negative (se traduce în refuzul de a vota), uneori se îndreaptã în proporţii mari împotriva a tot ceea ce pãstreazã un parfum învechit; totuşi el nu va fi prea des un curent pozitiv "pentru" ceva - prin definiţie, este un curent "contra".