Concepte operationale

Trimis la data: 2002-06-16
Materia: Romana
Nivel: Liceu
Pagini: 11
Nota: 8.46 / 10
Downloads: 16
Autor: Eliza Olteanu
Dimensiune: 17kb
Voturi: 359
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Proza (din fr. prose, lat. prosa)= “discurs care inainteaza in linie dreapta” Spre deosebire de poezie, in proza, exprimarea ideilor se realizaeza, in forma obisnuita a vorbirii curente, asadar un mod de expresie care nu se mai supune regulilor prozodice, nici categoriilor poetice. In Antichitatea elina se fundamentase deja arta prozei, perceptele ei tinand de tehnica discursului.
Mohorianu Irina

Clasa a X-a B

Concepte operationale

p.26 manual

Proza (din fr. prose, lat. prosa)= "discurs care inainteaza in linie
dreapta"

Spre deosebire de poezie, in proza, exprimarea ideilor se realizaeza,
in forma obisnuita a vorbirii curente, asadar un mod de expresie care
nu se mai supune regulilor prozodice, nici categoriilor poetice. In
Antichitatea elina se fundamentase deja arta prozei, perceptele ei
tinand de tehnica discursului. Considerata necesara in formarea
vorbitorului profesionist (a oratorului), a aparut proza oratorica,
cadentata. Forma de proza este proprie - initial - lucrarilor
filosofice, istorice, stiintifice in genere, definind ulterior un nou
gen literar.

Proza savanta Abia in umanismul renascentist s-a disociat proza de
orice element poetic (la Erasmus si la M. de Montagne). Montequieu si
La Harpe, in secolul al XVIII-lea au pledat in favoarea prozei,
determinand un curent ce se va impune ulterior, proza narativa. La
granita estetica dintre proza stiintifica si cea beletristica se afla
proza savanta, cultivata de umanistul Dimitrie Cantemir (in Descrierea
Moldovei), care imbina continutul bogat in imformatii cu evocarea,
descrierea, portretizarea, etc. (tehnici specifice prozei literare).

Topos Provenit din gr. topos = loc , termenul este considerat ca
varianta pentru notiunea de cliseu. A fost introdus in literatura
romana de catre Dimitrie Cantemir. El defineste constante pastrate
prin traditie, fie din Antichitate, fie din folclor, sau din cultura
unui popor. Se refera cu precadere la opera epica si are in vedere
teme, motive si imagini recurente de-a lungul evolutiei unei
literaturi; jertfa pentru creatie, simbioza om-natura, vistoria
binelui asupra raului sunt cateva exemple de toposuri, preluate din
folclor de literatura culta.

p. 30 manual

Basmul

Termenul este derivat din vechea slava ( unde basnii inseamna
"nascocire", "scornire") si defineste o specie a epicii populare (de
regula in proza) si culte, cu larga raspandire in care se nareaza
intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi,
zane, animale nazdravane), aflate in lupta cu forte nefaste ale
naturii, sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei,
vrajitoare pe care ajung sa le biruiasca in cele din urma.

" O gandire a vietii in moduri fabuloase" (cum aprecia G. Calinescu),
basmul trebuie delimitat de poveste (care este mai realista), de
legenda (care urmareste explicarea unor fenomene naturale sau
istorice), de snoava (scurta naratiune anecdotica).

In functie de personaje, de faptele narate, de locul desfasurarii
actiuni si de unele caracteristici ale relatarii, basmele pot fi
clasificate in trei mari grupe

* Fantastice (dominate de elementul miraculos)
* Nuvelistice (mai apropiate, ca si povestea, de elementele
realitatii concrete)
* Animaliere (dezvoltate, probabil, din vechile legende totemice, la
care se pot aduaga sensuri alegorice)

Structura basmului releva

* O serie de formule tipice : initiale, mediane si finale
* O gama de procedee specifice
* Personaje cheie
* Disponibilitate pentru transfigurarea realitatii pana la
idealizare

Paralel cu stravechile sale atestari directe si indirecte, cu aparitia
unui numar mare de antologii si de studii dedicate basmului, de la
romantici incoace, a inceput sa creasca si interresul cititorilor fata
de aceasta specie. Preocuparile in aceasta directie au culminat cu
prelucrarile si elaborarile de basme din literatura culta, cele mai
cunoscute creatii in domeniu apartinand lui Charles Perrault, Hans
Christian Andersen si fratilor Jakob si Willhelm Grimm (in literatura
universala), si lui Mihai Eminescu, Ioan Creanga, Ioan Slavici, I.L.
Caragiale, Barbu Stefanescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu (in
literatura romana).

Publicarea primelor basme romaneste dateaza din 1860 (Povesti culese
si corese de E.B. Stanescu Aradanul), iar antologia lui Petre
Ispirescu (Legendele si basmele romanilor), din 1872, a relevat un
foarte talentat povestitor, de alta factura decat Ion Creanga in
basmele sale culte.

p.34 manual

Umorul - provine din fr. humeur (lat. humor) si defineste una din
formele de manifestare a categoriei estetice a comicului, care se
caracterizeaza frecvent prin relevarea ingaduitoare a laturilor
amuzante, vesele, uneori incompatibile intre ele, ale oamenilor,
fenomenlor sau situatiilor. Umorul prsupune nu numai inclinarea spre
veselie, predispozitia de a provoca rasul, tratarea vivace a unor
aspecte serioase, reliefarea contradictiiilor obiectuluisupus
investigatiei estetice, ci si o atitudine superioara de intelegere, de
ingadiunta fate de realitatea infatisata.

Ironia - consta in evidentierea si dezabprobarea aspectelor negative
ale firii omenesti si ale societatii. Ironia se realizeaza in mod
convingator nu prin negarea directa, ci prin disimularea adevaratelor
intentii satirice ale emitatorului. Prin nuantele variate ale acestei
atitudini, se afla si autoironia, facuta cu scopuri diferite :
emitatorul isi recunoaste deschis erorile, cautand modalitati de a le
indrepta, ori se preface a se persifla, folosind cuvinte opuse celor
gandite, ca sa-si ironizeze de fapt adversarul, pe care vrea sa-l puna
intr-o situatie ridicola. Cand autoironia cuprinde o intentie
malitioasa, ea il avertizeaza pe cititor asupra realelor scopuri ale
emitatorului ei.

p.39 manual

Naratiunea

Naratiunea se defineste ca relatare a unor intamplari, intr-o
succesiune temporale de momente, fiind semnul distinctiv al epicului.
Naratiunea poate sa apara si in opere dramatice, pentru a infatisa
evenimentecare au loc in afara spatiului scenic (precum tragediile
clasicismuli francez sau comediile lui Caragiale)

Clasificarea naratiunii se face dupa urmatoarele criterii:

* Forma epicului (in versuri : balada, poemul, epopeea; in proza :
povestire, schita,,nuvela, romanul)
* Raportul narator- opera (subiectiva : povestirea; obiectiva :
nuvela, schita, romanul)
* Complexitatea structurii narative (forme reduse : zicala,
anecdota, epistola, forme ample : epopeea, romanul)
* Forme de materializare a expresiei narative (in sisteme
lingvistice : literatura, istoria); in sisteme non-lingvistice :
artele plastice, arta cinematografica, reprezentarea scenica in
teatru

In secolul XX s-a constituit o stiinta dedicata acestui concept si
evolutiei sale, numita naratologie (evoluand de la formalismul rus la
structurialism). Naratologii disociaza intre povestire (istorisire si
fabula) si discurs (subiect) : prima se refera la totalitatea
evenimentelor petrecute, al doilea vizeaza modul in care receptorul
(cititorul) ia cunostiinta cu cele relatate

Naratiunea ca povestire are urmatoarele determinante:

* Nucleele (care se raporteaza la fapte, la actiuni)
* Indicii (care trimit la descrierea obiectelor si a personajelor)
* Catalizele (care sunt extensii descriptive, referitoare la
desfasurarea faptelor, adica la nuclee)
* Informatiile (care situeaza actiunile in timp si spatiu)
* Personajele, actantii (care se afirma in actiune)

Naratiunea, ca discurs, se identifica prin urmatoarele concepte

* Timpul naratiunii (trasatura esentiala in distinctia
discursului-povestire)
* Aspectele naratiunii (modul cum povestirea este perceputa de
narator, punctul de vedere)
* Modalitatile naratiunii (felul in care naratorul expune povestirea
sa)

a. Prin reprezentare (desfasurarea evnimentelor)
b. Prin dialog (reprodus in fata noastra ca in drama)
c. Prin relatare (autorul relateaza faptele ca in cronica).

Naratorul. Tipuri de naratori

Naratorul este o instanta intermediara intre autor si cel ce relateaza
suita evenimentelor. El isi asuma functia narativa (numita si functie
de reprezentare), care se imbina cu functia de control sau cu cea de
regie, intrucat naratorul este capabil sa citeze discursul
personajelor in interiorul propriului sau dicurs, folosind verbele
"dicendi" si "satiendi" (a zice si a simti) si utilizand indicatiile
scenice. Pe langa functiile amintite, obligatorii, naratorul poate
opta si pentru functia de interpretare. Naratorul nu se confunda cu
autorul, cel dintai fiind adesea un personaj care apare in text si
care preia functia narativa. Autorul abstract este cel care a creat
universul epic, iar naratorul este cel care comunica istorisirea
narata cittorului fictiv. In Hanu-Ancutei, cei care povestesc nu-l
reprezeinta pe Sadoveanu, autorul, ci pe cei noua povestitori. Si
totusi Ionita Comisul se reprezinta pe sine in prima povestire (Iapa
lui Voda, iar apoi il reprezinta pe autor, facand aprecieri asupra
intamplarilor ascultatesi asupra povestitorilor. El este - succesiv -
un narator-erou, unul martor si altul reprezentabil al punctului de
vedere auctorial, tinand concomitent, un discurs evalutiv si emotiv,
implicandu-se afectiv in faptele relatate, ...
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.