Conditia omului de geniu in opera eminesciana

Teme aproape comune : condiţia omului de geniu , cosmogonia , timpul şi perfecţiunea artistică.

Geniul romantic – ceea ce adus nou romantismul în dezvolatrea conceptului de geniu a fost explicitarea opoziţiei între geniu şi talent , precum şi latura socială a problemei : geniul este , în ordine , umană , un nefericit , un neînteles , aflat în veşnică opoziţie cu omul comun . Inadaptarea la regulie de convieţuire obişnuite îl izolează şi are drept urmare nefericirea.

“Glossă” este o poezie ce gravitează în jurul condiţiei geniului , care datorită concepţiilor sale superioare este nevoit să se sustragă lumii înguste în care trăieşte omul comun.

Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care, datorită autocunoasterii şi experienţei filosofice, trebuie să se izoleze (filosofia shopenhaueriană) departe de tumultul efemer al vieţii oamenilor de rând.

”Nu spera si nu ai teamă” geniul trebuie să renunţe la sentimentele omeneşti ale “speranţei “ şi “temerii” şi să se distanţeze faţă de lumea înconjuratoare ,asemenea “Luceafărului”: “De te-ndeamnă, de te cheamă/ Tu rămai la toate rece”, ”rece” având sensul de nepăsător, indiferent; cuvintele “vreme” şi “toate” sugerează partea statornică a existenţei, partea pe care geniul trebuie să o aprofundeze.

”Tu în colţ petreci în tine” omul de geniu se distanţează de actorii subiectivi şi se obiectivează printr-o dublă interiorizare.”petrecerea” din sufletul geniului contrastează cu plânsul si cearta omului comun, judecat dintr-o perspectivă shopenhaueriana pesimistă ; privind acest “teatru”, omul superior va putea să disocieze “binele” de “rău” , ca un adevărat critic al actorilor.

“Căci acelorasi mijloace/ Se supun câte există” esenţa lumii este aceeaşi, deşi manifestarile ei sunt altele şi această esenta trebuie să ajungă s-o cunoască omul de geniu.

Eminescu apelează la mijloacele satirei, antiteza shopenhaueriana dintre geniu si oamenii de rând devenind si mai clară ; ”mişei” si “nătărăi” sunt cei ce nu au idealuri, ci doar scopuri imediate omul de geniu nu trebuie “sa li se prindă lor tovaras”.

In final,demne de reţinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici , care concluzionează asupra poeziei : ”Ea amplifică , pe de o parte,sintetizează pe de alta parte şi dă un caracter aforistic experienţei umanului pe care o făcea Hyperion. Poetul este “un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să îşi determine poziţia in complexul raporturilor sociale”.

“Luceafărul”
După 1880 acest poem rămas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante şi transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformată şi aceasta devine pretextul alegoric al unei meditaţii romantice, filosofice asupra geniului, dar şi asupra condiţiei omului ca fiinţă sfîşiată de contradicţii.

Poemul Luceafărul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfăşoară pe un vag fir epic într-o suită de metafore şi simboluri prin care se sugerează idei filosofice. Este deci în egală măsură un poem de dragoste şi un poem filosofic.

Pentru a releva condiţia geniului nefericit , însingurat , Mihai Eminescu asimilează şi transformă în simboluri lirice antinomiile din filosofia shopenhaueriană referitoare la omul superior şi la cel comun . Geniul este înzestrat cu inteligenţa , obiectivitate , capacitatea de a-şi depăşi sfera , aspiraţia spre cunoaştere , posibilitatea de a se sacrifica în vederea atingerii unui idea , manifestă o adevarată vocaţie pentru viaţa trăiă în solitudine .Omul comun este sociabil, se caracterizează prin instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-şi depăşi condiţia , voinţa de a trăi , dorinţa de a fi fericit.