Craii de Curtea Veche

Mateiu Caragiale creeaza un intreg univers inchis, de unde nu exista scapare: la fel ca la poarta Infernului lui Dante, cel ce intra nu mai iese. Atmosfera este de altfel cea de mai tarziu din "Princepele" lui Eugen Barbu, infatisand mahalalele Bucurestilor: acolo cei trei crai, care nu au alura celor patru cavaleri ai Apocalipsei, decazuti pe ultima treapta a umanitatii, isi petrec timpul in orgii desfranate. Pasadia, Pantazi si Pirgu au structuri sufletesti diferite: primii doi sunt aristocratici, iar ultimul un bucurestean fara relevanta, un total necunoscut, din lumea mahalalelor in care se simte foarte bine. Cei trei sunt tovarasi de viata usoara, de speta cea mai joasa, angajati in petreceri desucheate, in "crailacuri", in care povestile amoroase provoaca adversitati si conflicte violente, specifice mediului de mahala.

Mitologia spatiului este degradata, universul marginal fiind populat cu o serie de caractere "comunitare", confundabile in trasaturile lor esentiale, parca venind dintr-un arbore comun al decadentei, diferit doar prin ocupatii sau provenienta imaginara.
Pasadia are o infatisare tipic decadenta: "Ce frumos cap avea totusi! intr-insul atipea ceva nelinistitor, atata patima infranata, atata trufie apriga si haina invrajbire se destainuiau in trasaturile fetei sale vestede...". Pantazi este grec de origine; se trage din talhari de apa, dintr-o dinastie intemeiata de Zuani cel Rosu, provenind la randu-i din barbari nomazi emigrati din Mediterana.

El este un adept al calatoriei si se autonumeste cetatean al universului. Pirgu este tot ce poate fi mai corupt in mediile de prin mahalale, fiind expert in inselatorii de tot felul, reminiscenta a decadentei de tip fanariot, exprimata prin termeni specifici: samsarlacuri, giumbuslucuri si pezevenglacuri. Visul lui Gore Pirgu este sa-si duca prietenii la "adevaratii Arnoteni", in casa de pe strada Mihai-Voda, topos al decadentei, in casa lui Maiorica, descendentul decazut al Amotenilor de altadata. Acesta patroneaza desfraul sexual al propriei sotii, Elvira, si al celor doua fiice ale sale, Mina si Tita, "armasaroaicele" familiei. Aici, in acest mediu infect, Pantazi descopera o insula a puritatii, pe fiica cea mica a lui Maiorica, Ilinca, crescuta la o matusa din Piatra-Neamt, cu alese calitati fizice si morale.

De ea se indragosteste si Pasadia, pentru Ilinca cei doi batandu-se violent; casatoria ei cu Pantazi nu se implineste insa, pentru ca fata moare cu putine zile inainte de nunta. Sfarsitul romanului, cum era de asteptat, consta in disparitia protagonistilor, intr-un fel sau altul: Pasadia moare lovit de dambla in bratele Raselichii Nahmansohn, Pantazi pleaca intr-o lunga calatorie, numai Grigore Pirgu ajunge bogat, "de mai mult de zece ori milionar". Decaderea acestor falsi crai arata inutilitatea unei vieti petrecute in desfrau si degradarea inerenta unui astfel de orizont existential.

Prima parte, "intampinarea crailor", nareaza avatarurile fiecarui personaj; stilul este direct, la persoana intai, marturisind, din partea personajului-narator, substitut al autorului, o pierdere a notiunii timpului: "Noaptea ma apuca in asternut. Pierdusem rabojul timpului. As fi dormit inainte, dus, fara zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neaparat sa iscalesc de primire." Starea de delasare, specifica persoanelor lipsite de forta vitala, il cuprinde si pe confesor, el simtindu-se "in stare de piftie". De fapt, degringolada destinului personajului este totala, fiind ca o luntre batuta de valuri mari. Grotescul se traduce prin replicile stranii ale personajelor: "cu valsul asta tin sa te duc la lacasul cel din urma, cat mai curand; cred ca n-ai sa ma faci sa astept prea mult aceasta sarbatoare a tineretelor mele.

Ce frumos are sa fie, ce frumos! Si eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce intristatei adunari lacrimi fierbinti, luandu-mi, in cuvinte, ramas bun de la in veci neuitatul meu prieten." Temporalitatea se asterne greu asupra acestor personaje decrepite, dupa cum spune, in dialogul de mai sus, Pirgu. Pasadia este "un luceafar", "cu una din alcatuirile cele mai desavarsite ce poate avea creierul omenesc." Este un personaj cu o figura plina de maretie, frumoasa, dar cu un destin nemilos: provenind "din oameni de vaza, fusese oropsit de la nastere, crescut pe maini straine."

Pasadia locuieste la cativa pasi de podul Mogosoaiei, intr-o locuinta bogata, inchisa pentru majoritatea vizitatorilor. Retorica desavarsita a personajului, bazata pe o cultura profunda, este sugerata prin epitete evocatoare, "miezoasa", "cuprinzatoare", "fara labartari, razne si prisosuri". Pasadia Magureanu este un ins hieratic, cu un farmec aparte, de Orient obosit si totodata fastuos, in timp ce "Gore Pirgu era o lichea fara seaman si fara pereche." Pirgu are "o dezmatare tiganeasca" in comportament, dedicandu-se cu mare placere amorului de mahala.

Acest mediu ascunde si legende ale unei maretii trecute, ale Penei Corcodusa, acum "batrana si vestejita, cu capul dezbrobodit si numai zdrente toata, cu un picior descult", surprinsa intr-o secventa in lupta cu trei vardisti, gata sa-i biruie pe toti. Personajul este urmarit de o poveste nefericita, de pe vremea trecerii trupelor rusesti prin tara, in 1877, cand cucoanele nu aveau ochi decat pentru ofiterii din aceasta armata. Cel mai frumos era Leuchtenberg-Beauhamais, cu care infiripa o mare iubire, sfarsita tragic, prin moartea barbatului in razboiul din Balcani. Trupul avea sa fie plans cu disperare de aceasta femeie faimoasa, a carei atractie o constituiau ochii verzi, "genati si sprancenati".

Partea a doua, "Cele trei hagialacuri", prezinta modul in care personajul narator i-a cunoscut pe ceilalti trei. Pasadia aduce in prim-plan imaginea unui om extrem de trist, care nici nu pare a fi roman, pentru ca vorbeste prea frumos despre, legendele sacre de altadata, despre "seara izgonirii Agarei", sclava egipteanca a patriarhului biblic Avram, despre ideea de frumos, intre aceste evocari, marea este de o frumusete deosebita, "lucie ca o balta, oglindind, la adapostul toartelor coastei, pirozeaua tariei si margaritarul norilor, florile ca o pajiste sau scanteind ca o misuna de licurici...", fiind vazuta ca o "matca" a vietii, departe de aceste tulburari extreme ale fiintei omenesti.