Criticismul junimist

Referat despre Criticismul junimist
Titu Maiorescu înfiinţează la Iaşi, în 1863, împreună cu alţi patru tineri intelectuali (Iacob Negruzzi, P.P.Carp, V.Pogor, Th. Rosetti) societatea Junimea, în cadrul căreia a ţinut un număr de conferinţe („prelecţiuni populare”) pe teme de filosofie, psihologie, logică, literatură. Activitatea sa de estetician şi critic literar se poate împărţi în două perioade: cea dintre 1866 şi 1874, când Titu Maiorescu s-a aflat la Iaşi; cea de după 1880, odată cu reluarea colaborării la Convorbiri literare. Prima perioadă este cea mai importantă; atunci Titu Maiorescu duce marile bătălii pentru limba scrisă şi pentru introducerea criteriului estetic în aprecierea literară, şi tot atunci elaborează celebra teoriei a „formelor fără fond”. Problema scrierii limbii române era deosebit de importantă întrucât se luase, în 1860, măsura înlocuirii alfabetului chiliric cu cel latin. În 1866 apare broşura lui Titu Maiorescu, „Despre scrierea limbii române”, în care autorul, înarmat cu serioase cunoştinţe filologice, dar şi cu intuiţie excepţională fixează, de la început, un sistem grafic şi o ortografie care, în linii mari, sunt aceleaşi şi astăzi.

Odată cu apariţia Convorbirilor literare, organ de presă al Junimii, producţiile literare, istorice, filosofie, lingvistice aparţinand membrilor grupării, precum şi altor autori din toate provinciile româneşti, au fost publicate în revistă, care valorifica astfel aproape tot ceea ce a propus mai valoros gândirea românească a epocii. Societatea, cenaclul şi revista au fost strâns legate de personalitatea lui Titu Maiorescu. Doctrina literară şi culturală a grupării, aşa-numitul junimism, a fost formulată şi difuzată în special prin studiile lui Titu Maiorescu: Despre poezia română (1867), În contra direcţiei de azi în cultura română (1868), Direcţia nouă în poezia şi proza română (1873) etc, dar contribuţii însemnate au adus şi A.D. Xenopol, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, P.P. Carp, Th. Rosetii.
Ideile principale ale junimismului cultural s-au caracterizat prin: spiritul critic, respectul faţă de adevăr, cultul valorilor autentice, adaptarea principiilor la realităţi şi posibilităţi, valorificarea folclorului şi a limbii populare.

Analizând structura junimismului, Tudor Vianu îi stabileşte următoarele particularităţi: spiritul filosofic, adică gustul pentru idei generale; spiritul oratoric, adică grijă pentru cultivarea exprimării verbale în public, provenind mai ales din prelegerile populare; gustul clasic şi academic, provenind de la faptul că numeroşi junimişti, în frunte cu Titu Maiorescu, erau universitari; gustul pentru ironie, pentru zeflemea, pentru o permanentă bună dispoziţie spirituală, marele animator fiind Vasile Pogor; atitudinea critică, exprimată prin maximă exigenţă faţă de orice produs spiritual şi printr-un anume scepticism intelectual care a dus mai întâi la o revizuire a vechilor valori şi după aceea la introducerea unor criterii de valorificare bazate în special pe teza autonomiei esteticului, elaborată în studiile lui Titu Maiorescu.

„Ideologia stabilită de Maiorescu la Junimea, era cam aceasta:
1. absolută potrivire între fond şi formă. Mai bine deloc universităţi, licee, reviste, cărţi, dacă reprezintă o formă goală fără implicarea conţinutului.
2. inaugurarea spiritului critic în scopul de a se arunca „în lături” tot ce vine ca formă goală a civilizaţiei, fără cuvenitul cuprins.
3. aşezarea criticii în marginile adevărului, adică descătuşarea ei de orice constrângere din afară.” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent)

Descrierea şi analiza cazului
Trecerea de la etapa paşoptistă la Junimea
Dacia literară a apărută în 1840 sub direcţia lui Mihail Kogălniceanu. Programul publicaţiei a fost expus în „Introducţia” primului număr, care sintetizează idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti: ideea unei reviste care să fie „un repertoriu general al literaturii româneşti” creată de scriitori din toate provinciile de pe teritoriul vechii Dacii şi care să promoveze o literatură originală, expresie a tradiţiilor şi nazuinţelor naţiunii, era afirmată cu insistenţă, concomitent cu respingerea vehementă a imitaţiilor, a abuzului de traduceri devenite „manie primejdioasă”.

„Noi vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”, avertiza semnatarul articolului-program, Mihai Kogălniceanu. „Istoria noastră” are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.” Revista îşi mai propunea să promoveze o critică „nepărtinitoare” („vom critica cartea, iar nu persoana”), să se călăuzească după principii morale şi să evite motivele de scandal, precum şi tot ce ar putea duce la animozităţi în viaţa literară, întrucât „literatura are nevoie de unire, iar nu de dezbinare.”

Orientarea Daciei literare mergea în direcţia creării unei literaturi originale în sens naţional, a realizării unităţii prin cultură care să prefaţeze unitatea politică a naţiunii. Dacă analizăm raporturile dintre junimism şi etapa paşoptistă, anterioară, constatăm că, în ciuda numerioaselor contradicţii, mai ales sociale şi politice, între cele două momente sunt câteva elemente comune. Există şi în junimism, ca de altfel în toate faptele de cultură ale românilor, un sens al continuităţii. Astfel, se poate observa că obiectivul fundamental al Junimii: realizarea unei civilizaţii, a unei culturi şi a unei literaturi autentic româneşti, trebuia atins „prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional”, deci pe un „fundament lăuntric”, nu prin imitaţie. Lucrul acesta încercase să-l realizeze şi paşoptismul şi în principiu l-a realizat.

Diferenţa dintre cele două momente e de atitudine (exaltare, frenezie, avânturi utopice, pe de o parte; luciditate, cumpătare, spirit critic şi simţ al măsurii pe de alta), de vârstă culturală (spiritual, paşoptismul ţine de adolescenţă; junimismul – de tinereţe maturizată) şi de configurare estetică (paşoptismul e fundamental romantic, fără să respingă clasicismul; junimismul e fundamental clasic, fără să respingă romantismul şi manifestând un început de deschidere spre realism). Şi totuşi, în dialecta adâncă a fenomenelor aceste diferenţieri nu reprezintă o prăpastie, ci un proces normal şi necesar de evoluţie.

Studiile lui Maiorescu
„O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”
Odată cu studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” începe seria contribuţiilor estetice şi critice ale lui Titu Maiorescu. Studiul era rezultatul încercării junimiştilor de a alcătui o antologie de poezie românească, iar antologie însemna o selecţie a celor mai valoroase lucrări. Dar, pentru a selecta, e nevoie de un criteriu ferm de valoare, pe care junimiştii nu-l aveau. Maiorescu s-a însărcinat să scrie un studiu menit să limpezească teoretic chestiunea: ce face ca o poezie să fie artistic valabilă. Prin urmare, acest studiu, însoţit de o antologie la apariţia în volum, era menit să restabilească noţiunea de poezie care, în acel moment, devenise foarte confuză mai ales din cauza unor publicişti improvizaţi în poeţi.