Cunoasterea lui Dumnezeu

Cuvantul duhovnicesc umple de siguranta simtirea mintii, caci e purtat de lucrarea dragostei ce izvoraste din Dumnezeu. De aceea mintea noastra se indeletniceste, fara sa fie silita, cu grairea despre Dumnezeu. Caci nu simte atunci vreo lipsa care provoaca grija. Fiindca atat de mult se largeste prin vederi, cat vrea lucrarea dragostei.

Bine este deci sa asteptam totdeauna cu credinta, ca sa primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvanta. Caci nimic nu e mai sarac decat cugetarea care, stand afara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)
Mintea cuvantatoare de Dumnezeu (teologica), indulcindu-si si incalzindu-si sufletul cu insesi cuvintele lui Dumnezeu, dobandeste nepatimirea in masura potrivita. Caci ''cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lamurit in foc pe seama pamantului''.

Iar mintea cunoscatoare (gnostica), intarita prin experienta cu lucrul, se ridica mai presus de patimi. Dar si mintea cuvantatoare de Dumnezeu gusta din experienta celei cunoscatoare, daca se face pe sine mai smerita, precum si mintea cunoscatoare gusta din virtutea contemplativa (vazatoare), daca isi pastreaza neratacita puterea discriminatoare a sufletului.

Caci nu se intampla ca sa se dea amandoua darurile in intregime fiecarei minti. Iar pricina este ca amandoua sa se minuneze de ceea ce are mai mult cealalta decat ea si asa sa sporeasca in ele smerita cugetare, impreuna cu ravna dreptatii. De aceea zice Apostolul: ''Unuia prin Duhul i s-a dat cuvant de intelepciune, altuia cuvant de cunostinta in acelasi Duh''. (Diadoh al Foticeii)7

În ordinea căderii,omul pierde acest sens iniţial pentru care a fost adus la existenţă. Întorcându-se de la Dumnezeu, omul provoacă propria sa dezagregare, antrenând inevitabil dezagregarea cosmică şi tragedia întregii creaţii. Lumea în întregul ei şi în fiecare element în parte a fost supusă dezordinii, luptei, morţii şi stricăciunii.

Această lume a încetat să mai reflecte fidel frumuseţea divină fiindcă icoana, imaginea divină, omul–centrul acestui univers s-a întunecat. Astfel, în loc să reveleze prin raţiunea sa proprie, lăuntrică şi prin întregul existenţei sale, planul dumnezeisc al creaţiei, şi prin aceasta pe Sfântul Duh însuşi, firea umană a devenit domeniul şi instrumentul răului personificat, Satan. Scopul iniţial al existenţei umane, dobândirea Sfântul Duh va redeveni scop existenţial doar în ordinea creştină introdusă de evenimentele Întrupării, Răstignirii, Învierii şi Înălţării Dumnezeului Iisus Hristos.

Dar până atunci, şi chiar după aceea în faptul căderii creştine, şi mai ales în această contemporaneitate care refuză subtil Învierea şi Cincizecimea ignorând perspectiva Parusiei, prin voinţa omului răul creşte şi devine putere care viciază creaţia într-un ritm înspăimântător. Relaţia omului cu natura materială a lumii nu mai poate fi o relaţie personală, relaţie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care e constitutiv lumii. Devenită obiect neutru, lumea se opune eforturilor omului de a o supune, se opune nevoii şi dorinţei sale de supravieţuire individuală. Refuzând cumuniunea cu Dumnezeu omul a restrâns cunoaşterea sa la cunoaşterea lumii ca obiect.