Dan Brown - Fortareata digitala

Capitolul 1

Se aflau în Smoky Mountains, în cuibuşorul lor favorit. David îi zâmbea:
— Ce zici, scumpete? Te măriţi cu mine?
Privindu l întins pe patul cu baldachin, îşi dădu seama că el era alesul. În timp ce se uita în ochii lui de un verde intens, de undeva se auzi un clopot asurzitor. Zgomotul îl îndepărta de ea. Întinse bra¬ţele după el, dar nu reuşi să prindă decât aer.
Sunetul telefonului o trezi pe Susan Fletcher din vis. Căscă, se ridică în capul oaselor şi se întinse după receptor.
— Da?

— Susan, David sunt. Te am trezit?
Zâmbi şi se rostogoli în pat.
— Te visam. Vino să ne jucăm.
El râse.
— E încă întuneric afară.
— Mmm, gemu ea senzual. Atunci chiar că trebuie să vii să ne jucăm. Putem să dormim un pic înainte de a pleca spre nord.
David lăsă să i scape un oftat de frustrare:
— De asta te sun. În legătură cu excursia. Trebuie să o amân.
Susan se deşteptă brusc:
— Ce?!
— Îmi pare rău. Trebuie să părăsesc oraşul. Mă întorc mâine. Putem pleca la prima oră a dimineţii. Ne mai rămân două zile.
— Dar am făcut rezervarea, rosti ea, rănită. Am obţinut vechea noastră cameră de la Stone Manor.
— Ştiu, dar...

— Seara asta trebuia să fie una specială – sărbătoream şase luni. Îţi aminteşti că suntem logodiţi, nu?
— Susan, oftă el. Nu pot să ţi explic acum, mă aşteaptă o maşină. Te sun din avion şi ţi spun totul.
— Avion? repetă ea. Ce se întâmplă? De ce universitatea ar...?
— Nu e vorba de universitate. Te sun să te lămuresc mai târziu. Trebuie să plec, mă cheamă. Ţinem legătura. Promit.
— David! strigă ea. Ce...
Era prea târziu. David închisese.
Susan Fletcher rămase ore întregi trează, aşteptând telefonul lui. Dar acesta nu veni.
Mai târziu în cursul după amiezei, Susan stătea tristă în cada de baie. Se scufundă în apa înspumată, încercând să uite de Stone Manor şi de Smoky Mountains. "Unde ar putea fi?” se întrebă. "De ce nu m a sunat?”
Treptat, apa din cadă începu să se răcească. Tocmai se hotărâse să iasă, când receptorul telefonului fără fir începu să bâzâie. Susan ţâşni ca un arc, împrăştiind apă pe podea, şi înşfăcă aparatul pe care îl lăsase la marginea căzii.

— David?
— Aici e Strathmore, răspunse o voce la celălalt capăt.
Susan se prăbuşi.
— Oh, rosti ea, incapabilă să şi ascundă dezamăgirea. Bună ziua, coman¬dante.
— Sperai că e un bărbat mai tânăr? chicoti vocea.
— Nu, domnule, se bâlbâi Susan, stingherită. Nu am vrut să sune aşa...
— Ba a sunat chiar bine. Bărbatul râse. David Becker e un om bun. Să nu l pierzi niciodată.
— Mulţumesc, domnule.
Vocea comandantului deveni brusc rigidă:
— Susan, te am sunat pentru că am nevoie de tine aici. Imediat.
Ea încercă să se concentreze:
— E sâmbătă, domnule. De obicei noi nu...
— Ştiu, rosti bărbatul calm. E o urgenţă.
Susan se ridică în picioare. "Urgenţă?” Nu auzise niciodată acest cuvânt de pe buzele comandantului Strathmore. "O urgenţă? În Crypto?” Nu şi ar fi imaginat niciodată aşa ceva.
— D da, domnule, bâigui ea. Vin imediat ce pot.
— Grăbeşte te, mai zise Strathmore şi închise.

Cu un prosop în jurul ei, Susan Fletcher se uită la hainele fru¬mos împăturite pe care le aranjase cu o seară înainte – pantaloni scurţi de alpinism, un pulover pentru serile răcoroase de la munte şi lenjeria nouă de noapte. Deprimată, se duse la dulap ca să ia o bluză şi o fustă curate. "O urgenţă? În Crypto?”
Coborând scările, se întrebă ce putea să se mai întâmple rău în acea zi.
Avea să afle foarte curând.

Capitolul 2

La zece mii de metri deasupra apelor calme ale oceanului, David Becker privea amărât pe ferestruica ovală a avionului. I se comuni¬case că telefonul de la bord nu funcţiona, aşa că n avea nici o şansă s o sune pe Susan.
"Ce naiba caut eu aici?” se întrebă el.
Răspunsul era simplu: îl solicitaseră oameni pe care pur şi sim¬plu nu i putea refuza.
— Domnule Becker, se auzi o voce în difuzor. Ajungem în jumătate de oră.
Becker dădu supărat din cap în direcţia vocii invizibile. "Minunat.” Trase parasolarul pe fereastră şi încercă să adoarmă. Însă nu se putea gândi la nimic altceva, decât la ea.

Capitolul 3

Volvo ul lui Susan opri încet la umbra gardului din role de sâr¬mă ghimpa¬tă, înalt de trei metri. Un paznic tânăr îşi puse palma pe capota maşinii.
— Legitimaţia, vă rog.
Susan se conformă şi se aşeză mai bine, aşteptând să se scurgă timpul de verificare. Paznicul trecu bucata de plastic prin scanner ul computerizat. În cele din urmă îşi ridică privirea.
— Mulţumesc, domnişoară Fletcher.
După care dădu imperceptibil din cap şi poarta se deschise larg.
O jumătate de kilometru mai departe, Susan trebui să repete în¬treaga procedură în faţa unui gard electrificat, la fel de impozant. "Măi băieţi... Am trecut pe aici de un milion de ori.”

Apropiindu se de ultimul punct de control, văzu cum o santi¬nelă masivă flancată de doi câini fioroşi şi înarmată cu o mitrali¬eră se uită la numărul ei de înmatriculare şi îi face semn să treacă. Parcurse încă vreo 250 de metri pe Canine Road şi opri maşina în parcarea C a angajaţilor. "De necrezut”, îşi zise ea. "Douăzeci şi şase de mii de angajaţi şi un buget de douăsprezece miliarde de dolari; s ar fi zis că o puteau scoate la capăt în week end fără mine.” Îşi potrivi maşina pe locul rezervat ei şi opri motorul.
După ce traversă terasa imensă şi intră în clădirea principală, trecu de încă două puncte de control şi ajunse În sfârşit la tunelul fără ferestre care ducea spre aripa nouă a clădirii. O cabină de con¬trol pe bază de scanare a amprentei vocale îi bloca intrarea.

NATIONAL SECURITY AGENCY (NSA)
SECŢIA CRYPTO
DOAR PENTRU PERSONALUL AUTORIZAT

Paznicul înarmat privi în sus:
— ‘Ziua, domnişoară Fletcher.
Susan zâmbi obosită:
— Bună, John.
— Nu vă aşteptam azi.
— Mda, nici eu nu mă aşteptam.
Se aplecă deasupra microfonului parabolic.
— Susan Fletcher, rosti ea răspicat.

Computerul confirmă instantaneu spectrele de frecvenţă din vocea ei şi dădu drumul porţii de acces. Susan trecu pragul.
Paznicul o privi apreciativ cum înaintează pe coridorul de ci¬ment. Observa¬se că ochii ei de un căprui intens păreau absenţi, însă obrajii îi erau proaspeţi, iar părul roşcat, lung până la umeri, părea abia uscat. În urma ei se simţea un iz vag de pudră John¬son’s Baby. Privirea bărbatului măsură trupul ei subţire, de la bluza albă cu dunga sutienului abia vizibilă dedesubt, până la fusta oliv care îi ajungea până deasupra genunchiului şi, în cele din urmă, la picioarele ei... Picioarele lui Susan Fletcher.
"Greu de crezut că pot susţine un coeficient de inteligenţă de 170”, se amuză paznicul.
O privi multă vreme. Într un târziu, când ea se făcu nevăzută, clătină din cap.