Definitia inteligentei

O problemă poate să devină familiară în două moduri :

a) predare. Inteligenţa nu se confundă cu cunoaşterea. În materie de inteligenţă învăţătura preluată de la alte persoane (educaţia părinţilor, materia predată în şcoli, metode învăţate de la prieteni etc.) nu are nici o relevanţă, ci doar aceea deprinsă prin raţiune proprie, descoperirile pe care intelectul le face de unul singur.

Este posibil, de exemplu, ca un om să deţină încă de la cinsprezece ani anumite cunoştinţe, pe care altul le află abia la douăzeci şi cinci, şi în acelaşi timp, acesta din urmă să fie mai inteligent, pentru motivul simplu că primului i-au fost explicate (a avut cine să-l îndrume), pe cînd al doilea şi-a dat seama de ele singur, a făcut “descoperiri”. Omul nu are nevoie de inteligenţă pentru a i se explica, ci doar pentru a-şi da seama singur, iar materia predată în şcoli va contribui la dezvoltarea inteligenţei doar în măsura în care îl inspiră şi îl pune pe gînduri pe cel ce o recepţionează.

b) experienţa anterioară. Caracteristica inteligenţei fiind aceea că învaţă din experienţa anterioară, rezultă că soluţia la o anumită problemă este înţeleasă o singură dată în viaţă : prima dată ; ulterior creierul nu face decît să aplice pentru toate problemele identice sau asemănătoare metoda deja ştiută. Cei care au rezolvat ei înşişi o problemă în trecut sau li s-a predat de către alţii metoda ei de rezolvare, nu mai au nici o dificultate în a rezolva probleme identice sau asemănătoare.

O problemă practică sau teoretică solicită inteligenţa doar atunci cînd este cu totul nouă şi nu seamănă cu nimic din experienţa anterioară (în materie de inteligenţă nu există antrenament, pregătire). În viaţa de zi cu zi, în majoritatea situaţiilor în care ni se cere să rezolvăm probleme, aplicăm cunoaşterea (soluţii deja ştiute) şi nu inteligenţa (rezolvări “pe loc” şi spontane).

Perioada îndelungată de gîndire face şi ea ca o problemă să devină, treptat, familiară. Tocmai din acest motiv la testele de evaluare a inteligenţei subiecţilor li se impune o limită de timp – atunci cînd sînt lăsaţi să zăbovească oricît lîngă întrebări, vor găsi soluţia, dar în acest caz testul nu mai are relevanţă cu privire la inteligenţa lor. (Totuşi, aceasta nu înseamnă că subiectul trebuie zorit, încît să nu aibă timp să se gîndească bine ; el trebuie să gîndească repede, dar nu în grabă, de aceea limita de timp la testele de inteligenţă trebuie să fie una rezonabilă.)

O inteligenţă slabă va obţine aceleaşi rezultate sau chiar mai bune decît o inteligenţă superioară atunci cînd i se acordă sau îşi acordă suficient timp (cu alte cuvinte, munca susţinută suplineşte foarte bine lipsa inteligenţei şi duce practic la acelaşi rezultat). La fel stau lucrurile şi în ce priveşte descoperirile din domeniul ştiinţei : dacă ele sînt făcute într-un interval relativ scurt, atunci se datorează inteligenţei ; dacă vin după cercetări îndelungate şi multă bătaie de cap, atunci nu. Definiţia inteligenţei va conţine, deci, sintagma “uşor şi repede”.

Eroarea cea mai frecventă în acest domeniu este aceea de a confunda talentul cu inteligenţa, sau de a considera că există o legătură între ele. Prejudecăţile şi miturile din zilele noastre ne spun că un mare şahist, matematician, poet, muzician, politician etc. este un om cu o inteligenţă ieşită din comun, că un om al cărui nume a rămas în istorie ar fi şi el de o inteligenţă deosebită sau că o carieră strălucită s-ar datora inteligenţei. Nu este deloc aşa.

Talentul reprezintă priceperea unui om la o activitate pe care a practicat-o îndelung, pe cînd inteligenţa reprezintă priceperea la activităţi pe care nu le-a practicat niciodată. Inteligenţa este prin esenţă polivalentă şi are caracter universal : omul isteţ înţelege uşor şi repede ce e de înţeles în orice aspect al vieţii, fie că e vorba de treburi inginereşti, emoţionale, ştiinţifice, sociale, politice etc, pe cînd talentul are caracter special, este eficient numai în domeniul său.

Orice talent sau pricepere este rezultatul exclusiv al repetării şi al unei practici îndelungate, este “1% inspiraţie şi 99% transpiraţie” (uneori se simte şi-n miros) şi nici nu implică, nici nu exclude inteligenţa – nu are nici o legătură cu ea (decît poate aceea că un coeficient superior de inteligenţă reuşeşte să asimileze mai repede şi mai durabil informaţiile). La fel cum priceperea unui fotbalist la fotbal sau a unui solist la cîntat nu au legatură cu inteligenţa, ci depind doar de exerciţiu, tot aşa nici priceperea unui matematician la matematică sau a unui fizician la fizică nu au legătură cu inteligenţa.

Diferenţa dintre un matematician genial şi unul mediocru nu este una de inteligenţă, ci de interes şi de preocupare, de timp afectat studiului (cu alte cuvinte, realizările profesionale relevă dacă omul e muncitor sau leneş, şi nu dacă e inteligent sau nu). Există oameni care, deşi isteţi şi ageri la minte, găsesc că munca grea este plictisitoare şi preferă în locul ei distracţiile, viaţa mondenă şi fleacurile, care duc apoi spre trîndăvie.

De exemplu, faptul că un om nu deosebeşte o pictură valoroasă de una ieftină nu îl face să fie “prost”, faptul că un om nu e calificat să facă parte din juriul unui concurs de gimnastică nu înseamnă că ar fi prost, şi aşa mai departe. Erudiţia necesară unui specialist sau cunoscător se poate dobîndi numai prin experienţă îndelungată şi prin multă muncă.

Inteligenţa priveşte numai capacitatea creierului de a înţelege probleme, şi nu şi alte calităţi ale minţii (capacitate de memorare, capacitate de calcul, vastitatea cunoştinţelor, îndemînare motrică etc.) Procesul de înţelegere se referă, în principiu, la stabilirea relaţiilor de asemănare ori de cauzalitate ce există între lucruri, fapte, situaţii etc ; spunem despre un fenomen că îl “înţelegem” atunci cînd ştim ce îl cauzează sau cînd ştim în ce categorie de abordare trebuie încadrat (cu ce se aseamănă).

Capacitatea creierului de a sesiza analogii şi similitudini îi permite să aplice o soluţie nou învăţată la toate situaţiile pe care ulterior le va identifica a fi asemănătoare ; datorită ei sîntem capabili să folosim în limbajul uman formule ca “etc.” “şi aşa mai departe” “şi altele” şi altele (odată înşirate cîteva trăsături comune, omul înţelege despre ce e vorba şi nu mai are nevoie de precizări). În tratatele de specialitate, enunţul abstract este întotdeauna însoţit de exemplul concret tocmai pentru ca cel ce studiază să înţeleagă mai uşor observînd asemănările ce există între cele două.

În ce priveşte celălalt tip de legături pe care inteligenţa le stabileşte (relaţiile de cauzalitate), intelectul omului este capabil să prevadă, în măsura în care experienţa anterioară l-a învăţat, ce consecinţe sau repercusiuni va produce un anumit eveniment, sau, parcurgînd invers şirul evenimentelor, să deducă ce cauză l-a determinat (ce fapt l-a avut pe acesta drept consecinţă).

Fenomenele complexe, în care o multitudine de factori se suprapun, converg sau îşi anihilează reciproc efectele (de exemplu, fenomenele sociale, economice, politice etc.) sînt mai greu de înţeles, deoarece necesită şi o capacitate de a sesiza esenţialul, de a discerne din multitudinea de factori care ce pondere are în producerea rezultatului (ce este important şi ce este detaliu, cine cauzează şi cine doar favorizează). Spre exemplu, e mai greu de înţeles din ce cauză se produce inflaţia, decît din ce cauză se produc valurile pe mare.