Descrierea padurii de argint - Calin (file din poveste)

Descrierea pădurii de argint

Poemul „Călin (file din poveste), a apărut în revista „Convorbiri literare”, la 1 noiembrie 1876. Poemul îşi are izvorul în basmul Călin Nebunul, din care poetul a păstrat şi dezvoltat un singur episod, şi anume: întâlnirea lui Călin cu fata de împărat în coliba din pădure, unde aceasta trăia în singurătate, fiind izgonită de tatăl ei.
Partea a opta marchează finalul fericit al poveştii prin împlinirea iubirii tinerilor într-o frumoasă nuntă-mpărătească, la care iau parte personaje de basm, într-un cadru de natură feeric. În paralel cu nunta celor doi tineri se desfăşoară nunta micilor vieţuitoare, a fluturelui cu gingaşa viorică.
Descrierea literară este modul de expunere în care autorul îşi exprimă sentimentele şi emoţiile prin intermediul imaginilor artistice realizate prin îmbinarea figurilor de stil.
Primele versuri introduc cititorul în peisaj. Dacă se depăşeşte limita realului, marcată ca în basme prin „codrii de aramă”, se intră într-o lume tainică, a fabulosului, care deschide sub ochii fermecaţi priveliştea „pădurii de argint”. Acesta devine un spaţiu plin de vibraţii luminoase şi muzicale sugerate prin epitetul antepus „mândrul întuneric”, „mândra glăsuire”. Argintul are, pe lângă atributul nobleţei şi pe acela al luminiscenţei. Pădurea de argint se vede „albind”, „iarba pare de omăt”, strălucirea albă a argintului ca atribut cromatic constatat fiind amplificată de lumina lunii sau de oglinda izvorului „acolo lângă izvoară, iarba pare de omăt”.
În acest tărâm vrăjit, toate elementele naturii se însufleţesc palpitând fiorul unei vieţi tainice, de emoţia ce a cuprins întreaga natură în aşteptarea fericitului moment al nunţii. Florile albastre „tremură” sub podelele strălucitoare de rouă, iar copacii, purtând semnul eternităţii, se însufleţesc „suspinând” printre ramuri cu un glas vrăjit
Pe lângă epitetele metaforice şi adjectivale „flori albastre”, „pădure de argint”, „izvoare zdrumicate”, comparaţia „iarba pare de omăt” dă strălucire tabloului. Culoarea predominantă a peisajului este albul argintiu. În interiorul acestuia, albastrul florilor şi al fluturilor devine o nuanţă a strălucirii pure, străvezii, a argintului. Această culoare domină în egală măsură şi elementul acvatic. Izvoarele devenite argint fluid, „licurind” peste pietre, „sar în bulgări fluizi” într-o mişcare descendentă, rapidă şi jucăuşă „trec cu harnici unde”. Apele îşi urmează drumul, atrase de locul magic al nunţii. Ele aduc cu sine o adâncă armonie, un murmur duios nuanţat într-un ropot dulce, epitet sugestiv concentrând sunetul armonios al apei asociat cu fondul sonor al pădurii.
Întunericul nopţii este fluidizat de strălucirea naturii. Lumina nu pare a avea o origine celestă, ci una terestră: pădurea de argint emană lumina în revelaţii misterioase. Însă şi luna, coborâtă pe pământ „zace” visătoare peste acel „cuibar rotind de ape”, metaforă sugestivă unind cerul cu pământul.
Puritatea şi transparenţa aerului, preluând o parte din strălucirea peisajului, se transformă într-un fluviu luminos, încărcat de un parfum adormitor, de o dulce mireasmă „văzduhul tămâiet”. aerul devine deci edenic, uşor, înmiresmat, răcoros, strălucitor şi muzical, învăluind spaţiul fabulos al iubirii pure „aerul văratic” plin de „mireasmă şi răcoare”, vibrând de sărbători murmuitoare”. Se realizează astfel împletirea între culoare, sunet şi parfum, într-o atmosferă încărcată de vrajă.
Prin personificare, poetul umanizează natura, aceasta participând, sensibilă, la emoţia tinerilor îndrăgostiţi. Astfel, copacii „poartă suflete sub coajă”, izvoarele „suspină”, „trec cu harnici unde”, florile „tremur”, „luna zace”. Toate acestea alcătuiesc „mândra glăsuire a pădurii de argint”. Se observă predilecţia poetului pentru epitetul antepus „mândrul întuneric”, „mândra glăsuire” prin care evidenţiază însuşirile neobişnuite ale acestui univers mirific.
În interiorul acestui tablou de natură, poetul desluşeşte culori, forme şi sunete pe care le redă cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor. Imaginile vizuale, auditive, olfactive şi tactile se împletesc cu imaginile motorii. Mişcarea este redată prin intermediul verbului, ca mijloc gramatical „flori albastre tremur”, izvoare „trec” şi „coboară”, undele apei „sar în bulgări fluizi”. Mişcarea înseamnă acţiune, iar acţiunea înseamnă viaţă, vitalitate. De aceea verbul „zace” din versul „în cuibar rotind de ape, luna zace” ilustrează ideea de pace, de linişte, de contopire prin vis cu tot ceea ce este în jur.
Nu numai verbele, ci şi metaforele sugerează în chip ideal mişcarea . „Cuibar rotind de ape” înseamnă vârtej de apă, dar pentru a contura mai bine imaginea şi pentru a sugera mişcarea şi strălucirea vârtejului, poetul a adăugat cuvântului „cuibar” expresia „rotind de ape”.
Poemul Călin (file din poveste) cuprinde una din cele mai frumoase descrieri în versuri. Se remarcă sonoritatea dulce a limbii, ţesătura fină de epitete, personificări şi metafore, lexicul bogat şi expresiv. Versurile ample de 8-7 silabe freamătă bucuria vieţii privită în durata sa cosmică, eternă. Rima este pereche, iar ritmul este trohaic.